luni, 16 decembrie 2019

2019 ÎN MUZICĂ. MUZICA MEA.

de Basil Mureșan

Pe cât de shitty a fost anul acesta în plan personal, pe atât de extraordinar a fost în ceea ce privește sunetul. Pentru că, probabil, undeva, trebuie să existe un echilibru. Astfel încât simt că trebuie să scriu despre muzica anului 2019, albumele care m-au fermecat, m-au făcut să cad pe gânduri și mi-au ținut companie într-o perioadă foarte grea pentru mine. Comentariile sunt ale mele și au titlu personal, sunt un iubitor de muzică și am gusturi oarecum ciudate și eterogene. Sper să pot fi de folos cu niște descoperiri muzicale. Dacă nu, nu.

HELLYEAH – WELCOME HOME. Încep cu, probabil, cel mai bun album de heavy metal al anului. Supergrupul Hellyeah a scos, fără discuție, materialul maxim din istoria glorioasă a trupei. Cu toate că așteptările erau mari, având în vedere că vorbim de o fuziune între cei din Pantera și cei din Mudwayne (ei bine, o parte). Dispariția prematură a lui Vinnie Paul, unul dintre cei mai mari bateriști din istoria rock-ului, dă o importanță și mai mare acestui album. Un elogiu adus unui mare muzician, un album extraordinar. Chiar dacă e greu de ales, am două piese pe repeat: Boy și I Am The One.

TEXAS HIPPIE COALITION – HIGH IN THE SADDLE. Rămânând în zona heavy rock, texanii au scos un album power, presărat cu o grămadă de influențe country, dar nu din cel plângăcios, ci din acela care te face să sari de pe scaun. Am întâlnit pasaje în care Pantera se întâlnea cu Stevie Ray Vaughn și Johnny Cash. Și acest melanj merge perfect. Nu e cel mai bun material al celor de la THC, dar merită ascultat. Iar piesa Moonshine sună ca o favorită a playlisturilor de rock, de-acum și până când nu se mai ascultă muzică.

CHARLI XCX – CHARLI. Albumul lui Charli XCX este imposibil de descris. Poți să îi spui dark pop, electro pop, alternative, indie, dubstep, postpunk. Nu e neapărat încadrabil într-un curent, dar englezoaica n-a fost niciodată adepta unui stil clasic. Cum nu a fost niciodată atât de bună pe interpretare și compoziție. Un material minunat, o odă adusă anilor optzeci și nouăzeci, cu toate excesele lor. Piesa Gone este, de departe, favorita mea. Beat-urile sunt scurte și precise, reprizele vocale fără cusur, iar bridge-ul absolut terifiant în intensitate. De ascultat.

BRING ME THE HORIZON – AMO. Știu de trupa asta de la prietenul meu Zele. Dacă vorbim de trupe care nu pot fi înscrise în vreun curent, BMTH definește indefinibilul. Alături de noul album Tool, acesta e preferatul meu. E un material ciudat, centrat pe pierdere, suspin, abandon, cu accente ironice, un album dark, produs perfect, cântat admirabil. Dacă v-a înșelat femeia, sau dacă v-a lăsat iubita, dacă nevasta s-a mutat cu altul, nu ascultați acest material. Vă va maximiza angoasa existențială, dar fără să vă crească nivelul de furie. Doar tristețe, tristețe din aceea frumoasă, melancolică. Am ascultat albumul de sute de ori anul acesta, e unul dintre acele realizări discografice remarcabile, care te urmăresc pe viață. Nu pot să spun că am o piesă preferată, albumul este excepțional.

RAMMSTEIN – RAMMSTEIN. Așteptat de nouă ani, materialul nou de la nemți sună așa cum trebuie să sune un album Rammstein. Secvențe clare, puternice, modulații de excepție în vocea lui Till, dar înainte de toate, mesaj. Mesaj dur, neiertător, aproape de nesuportat pe alocuri. Un album pentru oameni cu orizonturi mai vaste, în mod clar nu pentru cei ce se ofensează ușor. Rammstein sunt maeștri ai controverselor, dar acest album merge mai departe, deschizând ușa discuției politice, a mesajului fără mănuși, a realității ciudate în care vegetăm, din păcate. Piesa preferată e, oarecum evident, Deutchland. Adaug la aceasta și clipul piesei, probabil cel mai bun clip al anului, o remarcabilă analiză a istoriei Germaniei. De fapt, o vivisecție.

SLIPKNOT – WE ARE NOT YOUR KIND. Vorbind de vivisecție, nu pot să nu scriu despre acest album. Extrem de așteptat, de mine cel puțin, noul album Slipknot este excepțional, ca material și mesaj. Producția este stelară, sound-ul extrem de agresiv, adânc și plin de semnificație. Un album matur și neiertător, pe alocuri greu de dus auditiv, cu secvențialitate de noise, dar și cu reprize foarte bine calibrate de sound aproape liric. Slipknot se autodepășesc la fiecare album, fără discuție una din trupele mele preferate. Solway Firth și Spiders, pe playlist.

TITO AND TARANTULA – 8 ARMS TO HOLD YOU. Veteranii mei preferați, cântăreții de chicano revin la rădăcini. A propos de maturitate, acesta e albumul de blues perfect. De ascultat cu cine trebuie, la o sticlă de vin sec și ceva tutun bun. Neapărat lumânări, dar nu din acelea parfumate. Vocea e minunată pe acest album melancolic și cald, care îmbină perfect soundul de blues tradițional cu secvențele mexicane, încălzind și mai tare prin accepțiunea latină. Un album de preludiu, aș zice. Piesa mea preferată e He is a liar.

SPIKE – PROPAGANDA. Am și un artist român pe lista de preferați. E vorba de Spike, unul dintre cei mai buni rapperi autohtoni. Aici a venit cu un concept nou, mult mai personal. Și a cam lăsat în urmă aura de băiat rău, nu chiar total, că n-ar mai fi el. doar că sound-ul, chiar dacă e mai comercial pe alocuri, surprinde, iar textele sunt inovative și bine structurate. Personal, mă bucur că, într-un peisaj muzical saturat de lăbăreli care au cu muzica exact ce am eu cu algebra cuantică, vine cineva și face chestii de genul. Recomand piesele Singur și Modest.

KORN – THE NOTHING. Definitiv una din trupele mele preferate, Korn a scos un material nou în septembie. Pentru că-mi plac atât de mult, în cazul lor mi-e frică să ascult albumele noi. Aștept și o lună, înainte de a-mi pune căștile. Că am avut și deziluzii, în trecut. Doar că aici nu-i așa. E pe sound-ul lor, dar nu e neapărat Nu Metal. Sunetul e rotund, merge strună. Și, apropo de strună, Fieldy, bassul, e ceva ieșit din comun. Și aici pot vorbi de maturitate, la moduri și modulații care pot fi descoperite doar ascultând de câteva ori materialul. Bun, bun, foarte bun. You Will Never Find Me și Can You Hear Me, favorite pe playlistul anului.

JINJER – MACRO. Trupa asta e fenomenală. Sunt ucrainieni, și au cea mai versatilă vocalistă din rock-ul de azi. Ceva ieșit din comun. Tatiana sare instantaneu de la o voce de soul la un growl de death metal, ceva nemaiauzit. Ca și structură, albumul merge pe un mathcore melodic, soundul e progresiv și unic. Îi ascult de ceva ani și continui să mă minunez cum pot să sune. Instrumental, sunt ceas. Nu ucrainean, ci elvețian. Sunetul e plin și impresionant. Bridge-uri inteligente, un sunet multiplu și multiplicat, fără a fi atât de progressive ca să devină elitist. Dar muzică pentru cunoscători. Pentru restul, rămâne doar șocul vocii. Pe playlist, Pit of Consciousness și Home Back.

IGGY AZALEA – IN MY DEFENSE. Sunt fan Iggy. Fără discuție. Nu neapărat pentru cum arată, nu neapărat pentru mesaj. Cel puțin nu în totalitate. Dar sound-ul de pe albumul acesta, excesul de bas, și e chiar exces, credeți-mă, secvențele de voce, extraordinare prin simplitate și efect, dau muzicii adâncimea care trebuie. Neașteptată, la un album de hip hop. Dacă alte sounduri sunt de preludiu, ăsta e de făcut treabă. Cât mai hotărât. E albumul perfect pentru sex, dacă asta nu înseamnă penetrări în pijama, pe întuneric, ci demențele ce-mi circulă mie prin medulla oblongata. Freak music la maxim. Materialul e produs absolut demențial. Piese preferate: Just Wanna, Clap Back, Kream.

TOOL – FEAR INOCULUM. Închei cu albumul perfect. Lungă așteptarea, dar a meritat cu prisosință. Am avut ocazia să-i văd pe Tool live, în Viena, în iunie. Și a fost absolut perfect. Voi folosi mult termenul acesta când vorbesc de ceea ce a adus trupa pe piață, după treisprezece ani. O realizare monumentală, un sound care te duce în cu totul altă dimensiune, ceva aproape inuman de bun. Muzică pentru oameni care vor să experimenteze, nu doar să asculte. Dacă ai femeia potrivită, poate fi un periplu al senzațiilo. Piesele sunt lungi, cu desfășurări absolut inovative, cu secvențe dumnezeiești de sunet ciudat. E muzică din altă lume. Este de departe cel mai bun album al anului, sunt aici valențe pe care nu le găsești absolut nicăieri. E foarte greu să ai o piesă preferată, voi spune doar că prefer întregul album, dar am o slăbiciune pentru Invincible. Pentru totdeauna, pe playlistul meu și al Ancăi.

Distribuie articolul
Contrapunct News Logo