BUNICI ȘI NEPOȚI

Bunicul tău nu a avut niciodată o mașină. Avea, în schimb, o pereche de bocanci din piele rigidă pe care îi dădea cu grăsime de porc în fiecare sâmbătă, ca să nu crape. Cu ei a mers pe jos, prin noroiul înghețat, treizeci de ani până la fabrică și înapoi. Când s-a născut tatăl tău, bunicul a stat la o coadă de trei ore, în viscol, pentru doi litri de lapte. Nu s-a plâns de „sistem” pe nici o platformă, pentru că singura platformă era tăcerea de la bucătărie, cu radioul dat încet, de teamă să nu audă vecinii că ascultă o voce străină care vorbea despre libertate.

Într-o seară de iulie, în 1982, tatăl tău, pe atunci un copil, a găsit în spatele blocului un ambalaj de ciocolată străină. Era poleit, colorat și mirosea a ceva ce nu putea numi. A netezit staniolul cu unghia și l-a pus într-o carte, păstrându-l ca pe o icoană a unei lumi care nu credea că va exista vreodată pentru el. Pentru el, o portocală împărțită cu frații de Crăciun era un eveniment care justifica un an întreg de lipsuri.

Astăzi, tu stai în mașina ta cu aer condiționat, blocat în trafic, și privești cu iritare ecranul telefonului. Te plângi că mâncarea comandată a ajuns călduță, nu fierbinte. Dar, în același oraș, la câteva străzi distanță, un bătrân își mângâie cu degetele tremurânde pașaportul pe care l-a obținut prima dată la 60 de ani. Nu a plecat nicăieri cu el, dar îl ține pe noptieră pentru că acea cărticică grena este singura dovadă că nu mai este un prizonier.

Plângem pentru că avem dulapurile pline, dar sufletele nu mai au spațiu să respire de atâta „mai mult”. Am uitat gustul primei banane împărțite la patru, am uitat fiorul primei ieșiri peste graniță când am plâns de frică și bucurie la vamă. Ne permitem să fim cinici pentru că nu ne mai este foame. Dar undeva, în memoria sângelui nostru, încă mai există copilul care netezea un staniol de ciocolată, visând doar la o fărâmă din iadul confortabil în care noi ne trezim astăzi înjurând.

Tragedia noastră nu este că am pierdut paradisul, ci că l-am construit și acum ni se pare o închisoare plictisitoare.

Povestea nu se termină cu bunicul și staniolul lui de ciocolată. Se termină cu tine, în fața unui ecran tactil, cu degetele unsuroase de la un burger de 60 de lei, scriind despre cât de insuportabilă a devenit viața.

Spectacolul indignării din fotoliu.

Te uiți la bunica sau mama cum spală caserolele de plastic de la mâncarea comandată de tine. Le spală cu o grijă religioasă, de parcă ar fi porțelan de Meissen. Tu o privești cu o milă superioară, bufnind că ocupă spațiu degeaba, în timp ce verifici pe telefon dacă ți-a intrat salariul ăla care e de zece ori mai mare decât pensia ei de mizerie. Dar ea știe ceva ce tu ai uitat: că obiectele au suflet doar când sunt puține.

Tu ai totul și, prin urmare, nimic nu are valoare.

Ai ajuns să confunzi un site care pică 5 minute cu o catastrofă națională.

Te enervezi că Wi-Fi-ul de la hotelul din Rimini nu bate până pe plajă, de parcă dreptul de a posta o poză cu genunchii tăi la soare e prevăzut în Declarația Universală a Drepturilor Omului. Ești atât de „oprimat” de abundență, încât cauți cu disperare un dușman. Și pentru că nu ai unul real – nu te saltă nimeni noaptea, nu stai la coadă la gheare de pui, nu tremuri de frig în casă cu căciula pe cap – îți inventezi unul.

Statul e de vină. UE e de vină. Globalizarea e de vină. E fascinant cum înjuri Occidentul de pe un iPhone, în timp ce conduci o mașină nemțească spre un supermarket plin de produse din toată lumea. Ești un revoluționar de canapea care visează la „mână de fier” și la „ordine”, uitând că într-o astfel de ordine, primul lucru care ți s-ar închide ar fi gura aia mare cu care te plângi acum că nu ai libertate.

Cea mai mare ironie? 

Ești gata să dai cu piciorul la tot ce au construit două generații de sacrificiu doar pentru că te plictisești. 

Vei vota cu ură, sperând că „o să le arăți tu lor”, fără să realizezi că „ei” suntem noi toți. Ești un copil răsfățat care dă foc la casă pentru că nu-i place culoarea perdelelor, convins fiind că el va supraviețui printre cenușă.

Nu vei supraviețui. Pentru că generația ta nu știe să facă focul fără tutoriale pe YouTube și nu știe să îndure foamea fără să facă o criză de anxietate.

Vrei o poveste acidă?

Privește-te în oglindă după ce ai terminat de scris un comentariu furios despre cum era mai bine înainte. 

Uită-te la hainele de pe tine, la lumina din cameră, la apa caldă care curge la robinet. 

Ești produsul finit al unui progres pe care îl disprețuiești pentru că nu l-ai plătit tu. Ești beneficiarul unei libertăți care te obosește pentru că te obligă să gândești pe cont propriu.

Și asta e cea mai grea muncă dintre toate, nu-i așa?