CEL MAI CEL DINTRE ROMÂNI

         Dacă ar fi să repornim un fel de forum de vot pe net, unde fiecare vizitator să fie invitat să introducă un nume, numele celui pe care îl consideră cel mai de seamă, cel mai reprezentativ român, am fi uimiți. Astfel că, în acest site, apar nume ca Arghezi, Brâncuşi, Cioran, Noica, Maniu, Brătianu, Goldiş sau Grigore Ureche. Bineînţeles, ar exista şi Ceauşescu. Şi Antonescu, şi Zelea Codreanu, Gheorghiu-Dej şi alte figuri asemănătoare. Politicienii actuali ar popula şi ei această listă, ca şi mulţi inventatori necunoscuţi.

         Până aici ar fi normal. Dar, pe primele poziţii, s-ar situa nume mai altfel, a căror singură legătură cu România este faptul că am avut, sau avem nenorocul să ne fie compatrioţi. Un Terente, un Râmaru, parcă mai înţeleg. În cazul lui Terente, se ştie că votanţii, cu mici şi exuberante excepţii, sunt femei, iar mărturia e clară şi expusă la muzeu. Iar pentru Râmaru, fanii criminalilor în serie constituie o serioasă bază electorală.

         Dar ce ne facem când pe primele locuri votr fi Bianca Drăgușanu, Gigi Becali sau Dani Mocanu? Pe bune, ce ne facem? Dacă, doamne fereşte, chiar personajele de acest tip ne reprezintă? Dacă aşa suntem? Lăsând orice glumă la o parte, mă apucă frisoane combinate cu greaţă. E foarte mişto să le iei ca glume, dar nu prea ştii pe unde să scoţi cămaşa dacă aceasta e realitatea.

         Unde tragem linia între ilar şi sinistru, în ceea ce priveşte reprezentativitatea? Pentru că, dacă e un lucru serios, avem o mare problemă. Şi chiar nu e bine să râdem de ea. Cu un fost preşedinte marinar de uscat, dar dus cu pluta tranziţiei, cu un idol spărgător profesionist de seminţe, cu o blondă plasticată şi cu un neuron singuratic proprietate personală drept model feminin, suntem noi, toţi, pe corabia nebunilor, mergând lin pe apa Sâmbetei.

         Câteodată, râdem prea mult când ar trebui să plângem. E şi acesta, ca şi naţionalismul, ca şi ortodoxia, ca şi ţuica, un mod de apărare. Cinismul devine degradant când avem asemenea oameni drept model naţional. Nu avem dreptul să râdem, deoarece noi, cu toţii, am permis asta. Cu toţii, ne-am complăcut în a ţine tulbure apa democraţiei româneşti, până când spuma cea mai împuţită a ieşit la suprafaţă. Iar noi ne facem coroane din mizeria asta. Noi ne distrăm, cel puţin o parte dintre noi, care ne credem prea inteligenţi pentru a spune ceva și nu vrem sau nu putem emigra dracului din ţara asta cu idoli de doi bani. Iar ceilalţi, ceilalţi încep prin a fi îngreţoşaţi, şi sfârşesc prin a fi fascinaţi de menajeria de tip nou. Pe care o votează.

         Ar trebui să nu-l mai citim pe Eminescu atât de mecanic. Ar trebui să ne întrebăm de ce mulţi dintre românii cu adevărat reprezentativi au ales calea exilului şi au reuşit afară din ţară, primind o recunoaştere universală, ce le-a fost refuzată pe pământului natal. Ar trebui să ne gândim dacă putem exista ca naţiune, dacă împingem în faţă doar non valoarea, bâlba, scuipatul, neamprostia şi scandalul.

         Ar trebui să ne fie ruşine.