“Fericirea, daca există, stă undeva ascunsă și tremură de frică” – interviu exclusiv cu Ștefan Caraman

Nu-l cunosc pe Ștef, în sensul că nu ne-am întâlnit niciodată față în față. Cu toate astea, îl consider un apropiat, și am impresia că ne știm de mult. În afară de admirația mea pentru opera lui Ștefan Caraman, există un appendix, ceva în plus, probabil o grămadă de asemănări. Aceeași generație, stiluri asemănătoare la scriere, sublima terpitudine a provinciei, la amândoi… Tocmai a lansat o carte nouă, se numește BLUES, iar curierul e pe drum către mine cu exemplarul autografiat. Așa că i-am propus un dialog, de fapt un interviu, iar el a fost de acord.

1. Cine este Ștef Caraman, de fapt?

Bănuiesc că întrebarea ta reclamă un răspuns dincolo de CV-uri, link-uri pe facebook, google, sau pe unde mai apare numele meu și cele legate de el. Când ajungi la 54 de ani înseamna că ai adunat atâta informație legată de persoana ta încât nici nu știi ce să mai faci cu ea, nici pentru sine nici pentru ceilalți. Stii, uneori când mă alint sau când câte un cititor mă gratulează cu titlul de maestre, îmi place să raspund așa, nu sunt decât un prost de la Tulcea. Asta nu înseamnă că doar la Tulcea sunt proști, cum nu înseamnă că, în mintea unui scriitor, un prost e chiar un prost în definiția cea mai facilă și universală a termenului. Încerc să rămân cu picioarele pe pământ, e o mare calitate azi. Uite, de pildă, sunt un ins care începe să simtă tentația mizantropiei. Nu-mi prea mai plac ieșirile în public de tipul lansărilor de carte, al premierelor de teatru, conferințe, prostii din acestea care de fapt sunt o pierdere de vreme, pentru că nu folosesc nimănui. Altfel sunt un ins activ, îmi place să-mi bag nasul peste tot, îmi place sa fiu activ social, am idei, îmi place sa le aplic. Pare că mai sus am afirmat lucruri aflate în contradicție, dar nu sunt. Nu-mi place formalismul de grup dar îmi plac grupurile active, care au idei. Artistic vorbind, sunt un dramaturg căruia îi place să scrie roman și un romancier căruia îi place al dracului de mult să scrie teatru. Și când spun teatru spun piese de jucat pe scena și nu dialoguri tipărite pentru nimeni niciodată. Mă amuz mereu că presa de la Tulcea, când mai scrie doua vorbe despre persoana mea face mereu confuzia asta simpatică „ cunoscutul dramaturg tulcean, a mai scris un roman/cunoscutul scriitor tulcean, a mai scris o piesă de teatru”; mă bate gândul sa încerc si poezie, ca și tine, nu știu. Pare că n-am prea răspuns la întrebare dar crede-mă că am facut-o.

2. Una dintre cele mai importante persoane din viața mea mi-a făcut cunoștință cu scrierile tale, mai exact cu Scrisori pentru Rita. Cum o identific pe acea persoană cu propria mea Rita, trebuie să întreb: Rita există? Și ce face ea? 

E o întreaga istorie cu acel roman, am tot povestit-o la vremea ei, caci avea haz, adică era chiar o poveste. Am început într-o iarnă, înainte de Crăciun, pe un blog, apoi blogul s-a dezvoltat, au apărut comentatorii, urmăritorii, și m-am trezit cu cartea. Au ramas o grămadă de amintiri din perioada aceea. Lansarea romanului unde s-au strâns la La Scena in Bucuresti vreo 300 de fani, cititori, nu știu, a fost o petrecere cu clătite, e nebunie ușor corpo dar mișto. Licitația manuscrisului cărții (cel pe care am făcut corecturile cu pixul) în urma căreia l-am vandut unei studente din Austria cu 500 de EUR.  Dramatizarea lui într-un experiment unic până acum, adică sub forma unui spectacol de teatru în serial; s-au jucat 12 episoade, a fost o nebunie, abonamentele vânzându-se de la primul episod. Apoi cele 12 episoade s-au comprimat într-un singur spectacol care s-a mai jucat vreo 9 ani. Asta datorită unui regizor mișto pe nume Cristian Bajora și trupei lui de la teatrul ÎN CULISE. Apoi niste premii naționale, apoi o invitație la târgul de carte de la Praga. Asta referitor la carte. Referitor la Rita, pe ea o cheamă Alina, pe vremea când scriam la blog era studentă la medicină, comenta la mine pe blog, avea și ea unul, scria foarte foarte bine, apoi a dispărut. Am invitat-o la lansarea cărții, n-a venit. Înteleg că acum e medic undeva prin provincie, habar n-am. Așadar am scris scrisorile către o persoană pe care nu am întâlnit-o niciodată. Mă rog, pentru un scriitor nu e întotdeauna obligatoriu să-și întâlnească personajele.

3. Stilistic, Scrisorile și Celelalte scrisori merg într-o zonă dură, onestă și organică, de non ficțiune. Bues urmează același stil?

Știi, treaba asta cu stilul, modul, genul, ține de teoria literară, chestie care mă lasă rece. Aceste doua cărți au ieșit astfel pentru ca așa trebuia să iasă.  Eu sunt un ins onest și franc în scris. Nu-mi bat joc de personaje, nu le pun să facă altceva decât ce trebuie să facă, nu le fardez, nu le schimb sexul, nu le corectez politic și, în general, nu-mi menajez cititorii, nu scriu ce vor ei ci ce vreau eu. În complicitatea asta ei au toate cărțile adică mă pot ignora, mă pot înjura, mă pot ridiculiza, mă pot trata de sus etc, eu am o singură carte – cea pe care am scris-o. Drept urmare. O joc. BLUES e altceva. E pasul meu mai hotărât spre poezie. Sunt un mare iubitor de poezie și dacă nu m-am apropiat de ea ca autor până acum e pentru ca nu am avut încredere că pot modela din mine lucruri minunate așa cum au reusit alții. Încep sa am aroganța (sau credința), că aș putea. Am scris, așadar, o carte de proză poetică. 

4. Cum înțelege Ștefan Caraman conceptul de fericire? Este la singular sau la plural?

Poate că fericirea e până la urma un concept și atât. Nu știu, a fost o vreme când m-am gândit la asta, apoi nu m-am mai gândit. Suntem bombardați zilnic pe toate canalele cu formule de a fi fericit: tratamente psihologice, coaching, modele de viață, sfaturi, produse artistice, etc, încât încep să cred că fericirea, daca există, stă undeva ascunsă și tremură de frică. Așadar, fiind ascunsă, n-o prea vedem, sau n-o mai prea trăim. Momente extatice, câte un succes, vreo reusită, un eveniment, o întâmplare, mda, acestea pot livra niste senzații pe care le-ai putea cataloga drept fericire, dar sunt efemere și în general se uită repede. Omul e o ființă tragică prin excelență, e o replică nereușită a lui Dumnezeu, sau cam așa ceva. Nu îi stă rău însă, poate pentru că fericirea a fost scrisă pentru alte specii.

5. Crezi că artistul este tributar suferinței? Creația, sublimul, implică lacrimă?

Jerome K Jerome scria în „Arta de a nu scrie un roman” exact chestia asta, că poveștile triste, care descriu situații tragice sau dramatice, acelea pot fi finalizate într-o carte, sau piesă de teatru care să suscite atenție. Până și cărțile de scenaristică de la Hollywood te învață că un scenariu de succes începe cu o criză pe care trebuie să o dezvolți și apoi să o rezolvi. Și te mai învață că trebuie să ai un personaj antagonic, și conflict și bla bla. Bine, poate că totul se leagă de aplecarea omului catre dramă, tragic, urât, grotesc, etc. Așa e făcut el, asta ne impresionează, asta livrăm. Scrie o carte cu oameni fericiți, sau uită-te la filme de tip home movies și la un moment dat te apucă voma. Nu știi de ce, dar te apucă. Așadar artistul, arta au o mare legatură cu suferința dar nu știu daca e neapărat vreo relatțe de tip tributar. E mai degrabă un dat, un așa e, sau cum ne place nouă să spunem în România, asta e.

6. Cât de mult îți plac asocierile cu alți scriitori? Gen, mie mi se spune, pe nedrept desigur, în anume cercuri artistice, un fel de Bukovski de provincie. Dacă ar fi să alegi o asociere, care ar fi?

Da, suntem deja doi bukowskieni în încăpere, că asa m-au catalogat și pe  mine. Dar, în afară de caracterul neserios al catalogărilor (dar și plăcut, să nu o ascundem), nu cred că mă apropii atât de mult de Charles B. I-am citit cărțile, sunt situații pe care le-am tratat asemănător, limbajul dezinhibat, zona marginală etc, însă poveștile lui sunt reci, poemele lui sunt reci, e foarte tehnic, laconic și, din păcate, repetitiv. Ce-l salvează e că e un ins care își scrie viața și refuză ipocrizia, fardul, adică, cum spuneam și în cazul meu, scrie ce vrea el și nu ceea ce cere piata. Mi-ar plăcea să mi se spună că eu scriu ca mine însumi și atât. Uite, să-ți povestesc o întâmplare care are legatură cu asta. La un festival de teatru la Galați, unde am fost invitat, s-a organizat la un moment dat o masă rotundă legată de soarta dramaturgiei, sau ceva de genul ăsta. Erau pe acolo Draga Olteanu, Dan Borcia (amândoi morți acum). La un moment cineva încerca o analogie între ce scriu eu cu ceea ce scria Cehov. Am protestat. Le-am spus că modelul meu în dramă este propriul meu scris pentru că – și o cred și acum – arta & literatura sunt drumuri înțelentite pe care te angajezi și pe care le cureți singur. Sunt propriile tale descoperiri iar în treaba asta e bine să-ți păstrezi inocența. Când scrii un roman trebuie să crezi că acela e primul roman care s-a scris vreodată pe pământ și tocmai tu ești ăla care l-a construit. Le-am spus că, din punctul meu de vedere, piesele mele nu seamănă cu ale lui Cehov, piesele mele sunt Cehov. Au râs, s-au amuzat, m-am întristat că nu au prins miezul, nici nu era greu. Așadar, nu am pretenția că aș aduce cu vreun nume din Olimpul literaturii, aș avea pretenția să nu aduc cu niciunul. Între noi fie vorba, dacă aș fi vrut să scriu ca unul  anume, acela ar fi fost Beckett, numai că irlandezul șmecher a luat toată crema. În urma lui n-a mai rămas nimic. În opinia mea, dupa Beckett, toți noi ăștia care o mai ardem literar, de la ăl cu Nobel până la ăl de la Babadag, nu facem decât să maimuțărim arta asta. Omul ăla nu ne-a mai lasat nimic de ros.

7. Cred că femeia este cel mai frumos și cumplit moment al creației. Îl asociez cu divinitatea, dar și cu îngerii căzuți. Sunt curios de părerea ta.

Am un bun prieten, Horațiu Mihaiu, e regizor, scenograf, arhitect, un ins căruia i-am invidiat mereu cultura, creativitatea și libertatea. Mi-a spus odată, cred că la Piatra Neamț unde mi-a regizat o piesă, mi-a spus că după el femeile sunt cel mai frumos lucru de găsit pe acest pământ. Cred că are dreptate. N-am să mă apuc acum aici să etalez argumentații sau descrieri, am făcut-o în cărțile mele. 

8. Ești scriitor, dramaturg, artist consacrat. Ce urmează?

Nu știu, probabil rutina, lucru de care mă feresc ca de dracul. Eu nu am proiecte literare, stau așa în viața mea și astept să mă pocnească. Când mă pocnește, scriu. Uite, mă gândesc mult la un lucru, la ceva la care aș scrie cu mare drag numai că nu am acum timp, nici context, sper să le am vreodată. As vrea să scriu o carte de portrete feminine – femeia de luni seara. Mi-ar plăcea să îmi permit să locuiesc într-un oraș mare (Tulcea nu-mi poate furniza material de lucru) și să iau la vizitat seara, doar luni seara,  crâșmele, localurile liniștite unde se mănâncă sau se socializează. Aș căuta cu privirea mesele unde se află femei singure, care, în fine, consumă. M-aș apropia, mi-aș cere scuze, le-aș spune cine sunt și le-as ruga să-mi spună povestea zilei. Știi de ce? Femeile fără o poveste a zilei nu intră într-un local luni seara, nu au motiv. Cred ca ar ieși o carte a dracului de bună. Mă gândesc mult la asta. Altfel, în teatru, totul e înghețat acum. Am câteva piese care sunt prin diferite stagiuni, proiecte in lucru etc. Rutina…

9. Când ajungi și în orașul nostru? Poate vii să-mi lansezi romanul, care sper că e gata anul viitor.

Nu am refuzat invitații, așadar consideră că e una acceptata.