A DOUA REEDITARE FOARTE NECESARĂ

Când să se liniștească totul, și să aud mai puțin motoarele hârâind prin capul meu, mă văd cu un amic ce-și face veacul pe la Consiliul Județean. Îmi zice: man, aproape s-a terminat reabilitarea drumului Pâncota – Seleuș. Așa că poți zburda pe acolo, în toată splendoarea ta post rubensiană. Că am auzit că-ți place partea aia a județului. Ca urmare, pentru o corectă și justă informare, mă văd silit să iau bucata ce-am scris-o pe blog și să o transfer pe și anume Contrapunct. E vorba de exodul meu din Seleuș. Înainte, o addenda: Daniel, nu e frumos să minți. Degeaba fugi pe stadion, tot te prind, că fugi în cerc. Iar eu nici măcar nu-ncerc, vezi, asta e rimă cu schepsis, și vom bea o dată ceaiul ăla amar ca frastul, ți-o jur.

Încep cu o întrebare. Cât de greu ajungi de la Seleuș la Arad într-o dimineață de sâmbătă, pe la șase, când nu ai mijlocul tău de transport, bateria telefonului e goală, ești obosit și nervos, și arăți atât de ciudat, că nimeni nu te ia? Răspunsul îl dau tot eu: ajungi greu, foarte greu. Vineri seară nu mi-aș fi închipuit că o să am parte de o asemenea experiență, însă providența are lucruri puse de-o parte pentru mine. Mi-e și frică de ce ar mai putea fi acolo.

Cum am ajuns eu să plec la șase dimineața din Seleuș e o cu totul altă poveste, pe care nu o voi scrie niciodată. Ce e important aici este condiționarea spirituală, fuga din armoniosul Seleuș către Gomora numită Arad, via micul Babilon numit Pâncota, sâmbătă dimineață. De aceea, nu cred că vorbesc doar de o călătorie, vorbesc despre un itinerariu inițiatic, despre epifanii date de căldură și revelații ale somnolenței, despre un exod vorbesc, unul adevărat.

Pntru că am foști prieteni buni, în plină criză de aflare cu orice preț a adevărului, atașez definiția termenului exod. EXÓD, exoduri, s. n. 1. Emigrare în masă a unei populații, evacuare, refugiere (în timp de război, cataclisme etc.); plecare în număr mare (dintr-o regiune în alta, de la sat la oraș etc.). 2. Parte finală a unei tragedii grecești, cuprinzând deznodământul și ieșirea din scenă în cortegiu a actorilor. – Din fr. exode.

Toate marile religii au formele lor de exod. De la povestea lui Moise până la fuga lui Muhammad către Medina, religia e plină de călători. Și istoria e plină. Exodul lui Napoleon, campania lui Crassus, Marele Marș din China lui Mao, toate astea mi-au dat curajul de a porni la drum. Dar să înceapă povestea mea, nu?

E șase și cinci, sâmbătă dimineața. Ies pe poartă, merg spre deapta. De acolo am venit ieri, acolo undeva e Aradul. Încerc să fac autostopul. Mașini încărcate până la refuz trec pe lângă mine. Arăt oricum dubios, un chel supraponderal, cu o plasă de rafie în mână, e clar din alt film, nu e de-al locului. Țin dreapta, și văd stația de autobuz. Sunt doi oameni acolo, un bărbat și o femeie. El mănâncă semințe, ea nu. Îi întreb dacă asta e stația unde vin autobuzele spre Arad. Femeia îmi spune că da. Mă bucur în sinea mea, va veni, abia aștept să plec, să ajung în casă, să fac un duș și să mă culc. Nu plouă, nici măcar înnourat nu e. Șapte fără un sfert. Vine un autobuz de Odvoș. Pleacă. Întreb când vine cel de Arad. Bărbatul îmi răspunde că azi probabil nu vine, că-i sâmbătă. Păi de ce nu ați spus? Apăi, m-ați întrebat dacă asta e stația spre Arad, și asta e. Nu dacă vine, că vă spuneam că nu, zice doamna. Dumneavoastră mergeți la Arad, întreb eu, nu, noi suntem din Sintea. Sintea Mare, întreb. Nu, cea mică, mă privesc cu condescendență cei doi. Voi mai vedea aceeași privire la cățelul care m-a depășit în timpul marșului meu. Păi și eu cum ajung la Arad? Păi ajungeți la Pâncota, că e târg mare acolo. Și cum ajung? Cu mașina, dar nu vă ia nimeni, că toți merg cu marfă. Deci nu mă iau. Ba v-ar lua, dar nu pot. E la fel ca în Căldură mare a lui Caragiale. Le dau binețe, și plec către Pâncota. Mă va lua cineva până acolo, sunt sigur, o să le fie milă, mă vor ajuta, ăștia sunt oameni faini, sunt sigur că va fi bine.

Țin marginea drumului. O ultimă privire spre Seleuș. Mi-e sete, dar nu mă întorc. Pornesc cu pași mici și fac calcule. Un kilometru la șase minute înseamnă că în maxim o oră sunt acolo, dacă merg pe jos. Dar nu o să merg pe jos, mă va lua cineva, cineva va înțelege că nu sunt de aici, și ceva teribil mi s-a întâmplat, de am ieșit pe drum la ore de astea, nedormit și dezamăgit. Oamenii au empatie, asta m-au învățat toți, oamenii sunt buni, ei se schimbă, nu sunt niște egoiști fără scrupule. Oamenii nu sunt cruzi aici, în țara Bisericii Ortodoxe. Cineva va opri. Trece un kilometru. Nimeni nu oprește. Îi văd cum se uită ciudat, sunt un alien aici, nimeni nu se riscă. Încep să înjur. Ajung la un podeț. Îl trec, aflu mai încolo că e linia de demarcație între Crișana și Banat. În spate, pământul e mai deschis la culoare, aici e mai negru. Nici dracul nu mă ia. Apare un câine, un fel de pincher supraponderal. Se uită cu milă și o oarecare înțelegere la mine. Cine știe de ce ai plecat, călătorule?

Începe să se îmcălzească. Mi-e tot mai sete, nu am baterie la telefon. Aseară am băut rom și am pus muzică românească. A fost fain aseară. Cum am ajuns aici? Ce s-a întâmplat cu mine? Coboară o ceață rapidă, tocmai bună de analizat existența. Las pasul mai moale. Încerc să văd ceva frumusețe în jurul meu. E multă, probabil e prea multă. Îmi dau lacrimile. E de la somn, sunt sigur. Sunt un scriitor de patruzeci și șapte de ani, care merge dis de dimineață pe un drum de țară. I-aș spune fugă, dar nu e. Ce dracului mi s-a întâmplat? Încep să-mi analizez ultimii ani. Nu îmi place ce văd. Ieri m-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut. Nu e vorba de păr alb sau de riduri, e vorba de privire. Îmi răspund niște ochi morți, fără speranță, fără încredere. Cum naiba am ajuns aici? Eram, cel puțin credeam că sunt un tip cool. Și bun. Probabil m-am lăsat pe mine, mi-am căutat validările unde nu trebuie. Poate la cine nu trebuie. Of, soarele ăsta ! Claxon. Unul trece foarte aproape de mine. Mă înjură din mașină. Nu am nici măcat puterea să îi răspund.

Mi-e gura uscată, tensiunea cinci sute. Îmi bubuie urechile. Mă cuprinde frica. Dacă mi se face rău și cad pe aici? Mor sigur, în șanț, ca un câine. Mă vor descoperi mai târziu, vor fi trei zile de povești pe Facebook, ce băiat bun eram, oare ce s-a întâmplat, lumea va merge înainte. E plin cimitirul de oameni de neînlocuit. În fond, suntem toți dispensabili, nimic nu e veșnic, oamenii mint și când cred că spun adevărul. Toată lumea dă vina pe altcineva. De aia există Dumnezeu, și Mercur retrograd, și lună sângerie. Ca să nu trebuiască să vedem ce mici și meschini putem fi câteodată. E un soare ciudat, e mult praf, e o căldură care evocă o femeie frumoasă și talentată, dar instabilă emoțional.

Am făcut șase kilometri. Intru în Pâncota. Habar nu am unde merg, dar mă iau după convoiul de oameni. Nu am mai fost aici din 1990. Tata a lucrat aici o perioadă. Târgul e mare, aproape dau în agorafobie. Iau două ape plate, le beau cu nesaț. Mi-e foame, dar o să mănânc eu în Arad. Greș. Nimeni nu pleacă spre Arad, toți vin să vândă sau să cumpere. Mai ales să vândă. Mă așez pe o bancă și moțăi. Sper să nu adorm, dar nu vreau să beau cafea. Vreau doar să ajung în casa mea și să dorm. Și vreau liniște, vreau să mă ascund de toți.

Pe la nouă și jumătate, mă ia un nene cu o dubiță. Lucrează la CFR, are doi copii care stau în Grădiște. Facem cunoștință. Nu știu de ce, îi spun alt nume, format din două prenume. Probabil mi-e rușine că am ajuns aici, să merg kilometri prin praf, rupt de oboseală, flămând și însetat, terifiat de gândul că aceasta a ajuns viața mea. Înspre Arad, mă întreabă de unde vin, vede cum îmi zvâcnesc mușchii picioarelor. Îi spun că am fugit din Seleuș. Se uită lung la mine și mă roagă să îmi pun centura.

Ajung pe la zece jumate în Arad. Bineînțeles că am prins și barieră. Iau un taxi din Grădiște. E un cunoscut de-al meu. Și el mă întreabă de unde vin. Îi spun că de la un chef care a durat prea mult și s-a terminat prost pentru mine. Nu mai zice nimic. Ajung acasă, mănânc pâine cu pateu, aprind un trabuc, pun telefonul la încărcat și aștept un apel telefonic pe care nu îl primesc niciodată.