ANIVERSĂRI, ARMONIE ȘI ALTE ASEMENEA

Inițial, titlul a fost “Încredere, armonie, echilibru și alte aberații”. Apoi, autocenzura a preluat controlul. Pare-se că vremurile fasciste pe care le trăim își pun amprenta tot mai tare asupra noastră. Dacă, poate, vom scăpa de virus, în mod sigur n-o să mai ieșim la fel din case. Nu știu dacă mai nebuni sau mai normali. Doar că nu vom mai fi la fel.

Ciudat e și că scriitura asta vine odată cu aniversarea înfrângerii nazismului. Deoarece, în timp ce lumea sărbătorește ziua victoriei, în plin fascism neasumat, eu comemorez un an de când viața mi-a luat-o razna de tot. Nu că nu ar fi fost semne înainte dar, ca și în cazul războiului, am ales să ignor(ăm) semnele. Relocarea mea a dat startul unei succesiuni teribile de evenimente, care m-au dat peste cap, m-au împins până la marginea nebuniei și m-au dus la extreme care nu știam că există. Ca o plimbare într-un montagne russe înfricoșător și extrem de colorat, un compendiu de exces și supradoză, de fapt un bulgăre uriaș de zăpadă, care se rostogolește încă și nu pare să încetinească.

Am trăit pe muchie de cuțit, am simțit lucruri pe care nu le doresc nici dușmanilor, mi-am pierdut busola, apoi am găsit alte busole și am ales să le sparg, încercând să-mi scot al treilea ochi cu ajutorul acelor ce nu mai indicau nordul. Nu mi-a ieșit. Am încercat să dispar, am încercat să mă reinventez, să înțeleg, să accept, să iert și să merg mai departe. Mi-am pierdut încrederea, speranța, echilibrul a devenit doar un cuvânt pe care, sincer, nici măcar nu îl mai folosesc. Am făcut o grămadă de tâmpenii, am suferit ca un câine după bolile preferate, am descoperit că divinitatea, sau universul, are un umor ciudat. Dar am reușit să le supraviețuiesc.

În anul care a trecut, am cunoscut o miriadă de persoane excepționale. Și câteva personaje atât de abjecte, că am început să mă prețuiesc. Am reușit să fiu bun, rău, prost, fraier, sublim, opțional și atavic. Câteodată, toate într-una. Nimic nu se rupe ca o inimă. Are sunetul acela înfundat și-ți rămâne gustul acela de cenușă și metal, ca și cum ai linge o monedă. Sper ca, atunci când voi muri, să nu îmi treacă tot anul ăsta prin fața ochilor. Sunt persoane pe care chiar nu vreau să le mai revăd.

Am învățat, în anul acesta, că majoritatea oamenilor sunt esențialmente piele mai mult sau mai puțin întinsă peste prăpastia unde ar trebui să le stea sufletul. Și a avea de a face cu unii oameni e ca și cum ai merge în spatele unei mârțoage, adunând baliga. Pe de altă parte, am cunoscut și oameni excepționali, oameni buni, care au încercat și încearcă să mă oprească din acest război al meu cu mine, război care nu-și are rostul, de fapt, război care nu are învingători, doar un învins, eu, cel care-și irosește șanse, stând în același întuneric, în timp ce restul lumii merge înainte. Încă îmi trăiesc prezentul fiind tributar trecutului, de parcă nu aș ști prea bine că nu are rost să îți cauți echilibrul acolo unde l-ai pierdut. Așa că m-am simțit tot anul ca o angoasă umblătoare, ca o durere care îți place, pentru că te-ai obișnuit cu ea și, cumva, crezi că meriți să o duci. Și poate că îmi place acest melanj de extaz și agonie. Important este că mi-am supraviețuit.

A-ți pierde echilibrul, a rupe ritmul, e o chestie foarte dureroasă. Probabil că e necesară. Probabil totul duce încolo. Entropie. Poate că trebuie să învăț să accept nu doar realitatea, dar și omul din oglindă. Și în nici un caz să nu mai caut ca orbul după concepte abstracte, cum ar fi armonia. Câteodată, mașinile trebuie să tacă. Câteodată, doar câteodată, avem nevoie de liniște, de nebuna și dizarmonica liniște.