APĂ & FĂINĂ

E sâmbătă, și-mi fac un sos cu carne, ceva între bolognese și arrabiatta. Îmi plac combinațiile de arome, așa sunt, așa trăiesc. Iau un pumn de paste integrale, măsor cu grijă, e doar o porție, pun apa la fiert. Termin sosul, apa nu fierbe încă. O pornesc pe Dorina, aspiratorul meu inteligent (e chiar un aspirator, nu ceva metaforă misogină, și o cheamă Dorina pentru că are voce de femeie la vârsta a doua spre a treia). Mă pun să șterg praful de pe mobilă. E incredibil de mult praf aici, în buricul târgului. Trece un sfert de oră. Apa tot nu fierbe. mă gândesc că, poate, n-am aprins aragazul. Dar e electric, și e pe treapta maximă de încălzire. Zic, mi-or fi tăiat ăștia curentul, dar nu, totul funcționează. Și îmi dau seama că apa fierbe așa de încet, deoarece are mai multă piatră decât o balastieră.

Și, în așteptare, ajung eu la punctul de fierbere. Și îmi dau seama că, o dată la șase luni, scriu despre nenorocirea asta de apă calcaroasă și impură din Arad, apa de la rețea adică. Și, de fiecare dată, aud aceleași explicații, cum că țevi vechi, echipamente vechi, greaua moștenire. Cum, în fiecare an, văd că se pun țevi noi, la prețuri de țevi de aur, dar situația rămâne de cacao. Sincer, mi se rupe-n paișpe cine face ce la compania de apă, atât timp cât nu-mi blochează pietrele robinetul. Doar că e tot așa, și pe nimeni nu interesează. Ne-am obișnuit să îmjurăm, și să facem și aia încet, să nu ne-audă țăranii și veneticii și fonfii care fac pe șefii și cred că au pus stăpânire pe oraș. E o dulce nepăsare, doar că e amară ca dracul.

Ar fi bine să mă mut naibii de aici, iar înainte ar trebui să vă dau foc, tuvă-n gură de nemernici care ne distrugeți orașul și ne alungați de aici. V-ați făcut stăpâni pe tot, vă dați grijulii și stâlpi ai comunității, ne ucideți cultura și sportul și afacerile și dorința de a trăi. Dar e mai rău, că nu e vina voastră. Voi sunteți doar oportuniști, căpușe oarecum normale. Vina e a arădenilor, care nu zic nimic, sunt oi care stau capră, și trăiesc din nostalgii de o desuetudine canceroasă. Nimeni nu are treabă, da, am fost unul din orașele importante, acum suntem Petroșaniul vestului, un cătun cu aere de târg de vite, populat de baloane care se dau boieri, și sunt vai de mama lor. Ne luați și aerul, și apa, și nu zicem nimic, oi proaste într-un staul tot mai infect.

A trecut aproape o oră și văd clocot. Fierb pastele, dar le țin prea mult la fiert, că am scris pamfletul ăsta. Mănânc cu nervi. Afară e soare și praf. Zâmbesc amar. Mi-e mai bine. Trece și asta.

O fi fost de la foame.