duminică, 8 decembrie 2019

ASUMARE

de Basil Mureșan

Ăsta nu e discurs motivațional pentru toate depresivele mai mult sau mai puțin medicate, nici surogat de metadonă pentru poeți cu tulburări de perversonalitate. E adevărul, ăsta de duminică noaptea, sau de luni dimineață, cenușie și gri și rece, exact ca afară. Nu mai pot cu asumarea. Asta e noua fixație orală a oamenilor pe care-i știu. Toți își asumă cu hotărâre, toți sunt la faza recunoașterii, și a recunoștinței față de ei înșiși, și anume pentru că au recunoscut. Și totul e minunat. Oare chiar e așa?

Să zicem că ești ministru și îți asumi răspunderea pentru o măsură controversată. Urmează un dezastru național. Asta e consecința directă. Consecința pentru tine este că, eventual, nu mai ești ministru și, în cel mai rău caz, ieși din politică pe ușa din dos. Consecința faptelor tale, pentru tine, este profund disproporționată față de consecințele din realitatea obiectivă. S-a întâmplat, acum ceva ani, cu un ministru al educației. Poveste veche. Dar omul și-a asumat, nu-i așa?

Sau: ești mort de beat și dai cu mașina peste unul. Îl omori dar îți pare rău, și nu mai pui gura pe băutură. Eventual îl și primești pe Isus în inima ta. Se cheamă că ți-ai asumat, nu-i așa? Surpriză, asumarea ta nu înseamnă că ăla învie, nici că neamurile lui trebuie neapărat să te ierte. Deși ar trebui, pentru că tu ți-ai asumat, și îți pare rău, nu-i așa? Ei sunt măgari, și ignoranți, și limitați, că nu-și dau seama ce băiat bun ești tu, cum îți asumi.

Mergând pe linie ceva mai personală, și eu am crezut, câteodată chiar mai cred în oameni. Și am spus, repetat, că-mi asum acest lucru. Cu toate astea, când am fost (sau sunt) foarte dezamăgit, când iau șutul în coaie de-l simt până în meninge, fac ca trenul, mă deprim, de parcă trebuia să mă aștept la altceva. Când joci murdar, zici că-ți asumi, dar faci asta doar ca să ai o impresie mai bună despre tine. Te ierți, cică. Încerci să îndrepți răul, dar o faci mimând, o faci de suprafață, o faci prin nonacțiune. Exact ca și ceilalți. Să mergem mai departe, viața e frumoasă, postăm citate pe facebook, te mai ierți în formă continuată, de patru ori pe săptămână. Ți-ai asumat, gata. Gata, a trecut, te vezi cu gașca și le spui ce asumat ești tu, ei dau din cap înțelegători, se prefac că sunt de acord, că și ei sunt tot atât de asumați ca și tine.

Faptele au consecințe. După ce lovești sufletul unui om, după ce lași cenușă, nu merge să aștepți să crească viorele și toporași și lalele și frezii, instant. E sol vulcanic. Nu mai crește nimic pe acolo, cel puțin o perioadă. Câteodată nu mai crește nimic, niciodată. Hai să nu o dăm în lambada, e o mimă generală asta cu asumarea. Mimăm empatie, mimăm grija, mimăm regretul, futu-i, mimăm relații întregi. Dar cică ne asumăm, atâta timp cât ne face să nu ne mai simțim atât de jegoși pe dinăuntru. Și cât timp nu ne atinge, ca și consecință, în mod direct. Atunci ne căcăm pe noi, ne întrebăm cum de ni s-a întâmplat, ne uităm în jur, să vedem pe cine putem să dăm vina.

Acțiune și reacțiune. Fizică de-a șaptea. Ar trebui să nu mai facem pe sfinții pocăiți. Ar trebui să ne asumăm situația de îngeri căzuți în dizgrația creatorului. Ar trebui să fim nemiloși și splendizi în cruzimea noastră asumată. Și, la fel de lucizi, ar trebui să luăm în considerare consecințele. Și repercursiunile.

Distribuie articolul
Contrapunct News Logo