CALIC

Acum mulți ani, pe când eram adolescent, curând după ce m-am mutat în Vlaicu, am luat o bătaie serioasă de la un grup de țigani. Era prima bătaie urâtă pe care am luat-o în viață, în afară de liceu, unde mă plezneau aproape în fiecare pauză, nu a fost ultima, dar o țin minte. Aveam ochelari, o freză nașpa, într-o parte, cum credea tata că trebuie să aibă un elev silitor, uniformă și număr matricol. Probabil, vizual, ceream să fiu bătut. Îmi amintesc foarte clar cum, printre loviturile de picior pe care le încasam întins pe jos, l-am auzit pe unul dintre bătăuși zicând : calicul ăsta nu merită nici să-l aruncăm la gunoi. După ce au plecat, m-am ridicat din praf, mi-am adunat bucățile de ochelari și cărțile zburate din ghiozdan. Atunci am observat prima oară ce ciudat se amestecă sângele cu praful. Un melanj care îmi însoțește viața și acum.

Ciudat, nu bătaia m-a trezit, ci termenul folosit de cel ce părea a fi șeful găștii. Cuvântul acela m-a motivat. Aveam ceva de dovedit. M-am apucat de box, mi-am făcut cunoștințele atât de necesare în cartier, m-am informat, am asudat și m-am pregătit. Apoi i-am căutat pe atacatorii mei. Bucată cu bucată. Pe cel care ciripise fără să înțeleagă, l-am lăsat la urmă. Și l-am rănit cel mai rău. Atunci am văzut că și vagabonzii plâng. Exact ca o fetiță mușcată de un pudel alb.

Sunt trei cuvinte în lumea asta care mă irită. Dar mă și motivează. Unul din ele este calic. Nu mă pun să îl explic, de aia există dex online. Doar că reprezintă un termen peiorativ, care nu are legătură cu valoarea inerentă, ci mai mult cu percepția socială. Nimeni nu mi-a mai spus cuvântul ăsta de treizeci și cinci de ani. Astăzi, într-o discuție despre valoarea de trafic a scrisului, un prieten a făcut-o. Nu cred că a fost vorba de vreo răutate, și știu bine că înțelege exact semnificația termenului. Doar că m-a deranjat și, doamne dă, poate mă și motivează.

Sunt scriitor, nu jurnalist. Lumea pe care o văd eu nu e una care să fie foarte plină de bucurie. Nu folosesc cuvinte frumoase, nu țin să dau o stare de bine, nu mi-e milă de mine, ergo nici nu mi-e milă de potențiali cititori. Îmi doresc mai mult din orice, ca aproape toată lumea, dar nu cred că am cipul acela. Până nu mă apucă doveditul. Și atunci o dau în bară atât de plenar, încât ajung istorie. E paradoxal, de fapt. Consider că vizibilitatea virtuală a unei scrieri nu reflectă întotdeauna valoarea sa, dar caut să am trafic. Totul e calculat în funcție de acest trafic. Ești vizibil, ai mai multă publicitate, deci mai mulți bani. Deci nu ești calic. Pe de altă parte, mult nu înseamnă și loial. Nu aici, și nu în acest caz. Multe, multe se pot scrie despre asta. Nu intru în detalii, doar că discuția aceea mi-a dat de gândit.

În perioada aceea ciudată de izolare, absolut toți clienții mei, atât din politică, cât și din sectorul comercial, au dispărut. Am avut patru oameni care m-au ajutat. Unul e tata, ceilalți trei oameni sunt apropiați de-ai mei care mi-au întins o mână fără să le cer asta, și fără să fie datori să mă ajute. A fost una din perioadele mele de calic. Mizerabil și depresiv, cu nervii țăndări și sufletul vraiște, am mers mai departe. Fără să vreau să dovedesc ceva. Am reintrat în lume cu un sictir majorat mai abitir decât o pensie specială. Am rămas într-o autoizolare aproape totală, într-o mizantropie autoimpusă, un ciudat care nu vrea să se integreze într-o lume tributară imaginilor false.

Acum, datorită acelui cuvânt, am să reîncep să mă mișc. În fond, toată lumea merge înainte, nu-i așa? Chiar dacă nu știe exact unde. Și toți avem ceva de dovedit. Chiar dacă nu știm ce, și cui.