CÂTEVA NELĂMURIRI COTIDIENE (SAU COVIDIENE)

Săptămâna trecută, trec prin fața unei cafenele la modă din oraș. La una din mese, patru prieteni de-ai mei. Trec să îi salut, dăm mâna, dau pumnul cu unul dintre ei, dar e un obicei de-al nostru pre-pandemic. La o altă masă, un amic, ne salutăm, vreau să dau mâna cu el, nimic, încerc faza cu pumnul, cu cotul, nimic. Îl întreb dacă e vreo problemă, îmi zice doar că n-are chef să moară de coronavirus, mă uit lung la el și-mi reprim dorința de a-i strănuta în față, doar ca să-i provoc un atac de panică. Știam de mic că e mai țipțer, doar suntem de aceeași vârstă, dar totuși… Plec naibii, fără să mă uit în urmă.

Tot săptămâna trecută, îmi sun tatăl, și îl întreb ce mai face, când ne mai vedem. Îmi spune că s-a autoizolat. Îl întreb de ce. Cum de ce, să nu fac Covid, zic ăștia la știri că a explodat numărul de cazuri. Zic, tata, ai fost în izolare două luni jumate, nu e prea mult pentru tine. El îmi spune: mă mir că zici că ești jurnalist, și nu ești la curent cu știrile. Deschid televizorul, la ora de știri, rezist zece minute. Apoi îmi pun un film de groază, să mă liniștesc. Chestiile astea chiar îți mănâncă creierul.

Ce s-a întâmplat cu noi, cu noi toți? Am impresia că pandemia asta a ajuns un test de inteligență. Le-am auzit pe toate, le-am văzut pe toate, de la cipuri la conspirațiile lui Gates, la antene 5G, la clone, la bâlbe, la pacienți inventați și fake news mascate în comunicate la instituții media serioase. Am văzut bâlbe oficiale, incompetență crasă, rea voință și coduri ale tăcerii. Dar ce am văzut cel mai mult e frică. Și prostie. Foarte multă prostie.

Nu vreau să scriu prea mult despre asta, că simt că mă tâmpesc pe măsură ce aștern cuvintele. Și mă enervez. Și nu îmi face bine. Sunt în grupa de mare risc. Bolnav cu inima, supraponderal, intelectual. Dacă iau gripa, am șanse să dau colțul. Dar, oare, o iau? Adică, sunt câteva lucruri clare. Boala asta există. Unii oameni mor de la comorbidități care devin nașpa, oarecum se împletesc cu nivelul scăzut de saturație cu oxigen. Asta e clar. Tot așa de clar: cineva ne prostește cu cifre, virusul ăsta e un fel de alba-neagra. Când apare, când dispare, când reapare. Că te ia cu capul, nu altceva.

Câteva întrebări se impun. Prima: cum e cu  testele? Cum le faceți? Pe câți? Care e rata reală de infectați, de fapt? Sunt concludente sau nu? Merg mai departe. Aveți habar de ceea ce se întâmplă?

Altă întrebare, vorba lui Iordache.virusul ăsta a devenit anticomunist, de vizează țările din blocul estic? Adică, Italia a fost mega lovită de epidemie, și acum e liniște. Chiar și Ungaria, la noi în schimb e prăpăd. Ține de politica vizelor cu SUA? Întreb și eu.

Alta: cu ce e mai periculos un restaurant decât un muzeu sau o biserică? Să presupunem că nu bucătarii tușesc în oala de supă, și nu toți chelnerii scuipă în cafea. Ce facem cu moaștele? Dar cu pupatul crucilor? Acolo, nimic?

Și ultima pe azi. De ce primesc bani din fondul de ajutorare doar instituțiile media care duc la paroxism frica de pandemie? E ceva concurs cu premii, și noi am sărit rândul? De cțnd premiem panica și pedepsim informarea corectă? Întreb pentru mai mulți prieteni, din ăia care nu fac gargară cu pioneze despre etică, în timp ce bagă frica în oameni, pe bani serioși.

Întrebări de astea, de insomniac mascat.