CĂTRE O NOUĂ ESTETICĂ

            Se spune că occidentalizarea a adus o schimbare majoră în bine. Cruzimea de care dau dovadă oamenii e mult diluată. Prin educaţie, printr-o forţă coercitivă inteligent aplicată, prin relaţionarea la valori cum ar fi binele, onoarea, comunitatea, grija faţă de ceilalţi. Adevărul e mult diferit, după părerea mea.

            A redistribui violenţa, din plan real în planul dialogului şi al afectivităţii, nu înseamnă a o disipa. Reprimările devin ambigue, iar izbucnirile sunt atipice şi capătă forme explozive. Înainte, aveam gloata care asista, periodic, la execuţii. Formă de avertisment, dar şi de spectacol al cruzimii, repugnant şi, totuşi, atât de necesar. Mutarea evenimentelor de genul acesta în spaţiul ştirilor explozive și al dialogurilor incendiare în universul fluid al social media nu a adus o modificare notabilă în planul individualităţii. Există o parte ascunsă, de care ne temem și nu prea. Partea din noi care are nevoie de cruzime.

            Nu spun că avem nevoie de execuţii sau crime sau războaie. Tentaţia geopolitică nu mai există, de mult, decât în spaţiul strâmt din capetele unor extremişti nostalgici. Nu mai lovim atât de des oameni pe stradă, violenţa s-a mutat în casele oamenilor. În mintea lor. În inimă.

            Devenim mai reci, devenim altceva. Violenţa devine un bun de consum, ca şi chipsurile sau detergentul sau cartuşele de imprimantă. Nu ne mai mişcă aproape nimic, totul se desfăşoară pe viteze variabile, în spaţii închise, departe de noi şi, totuşi, atât de aproape.

            Am văzut, deunăzi, urmele unui accident cumplit, întâmplat aproape de intrarea în Arad. Maşina se izbise de un copac, şi airbagul avea urme serioase de sânge. Primul gând, atunci când am văzut oroarea, nu a fost de a mă oripila, gândindu-mă la eventuala traumă, şi nu a fost nici de a căuta mesaje secrete ale întâmplării. Nu a fost nici măcar dorinţa, a la Warholl, de a asemăna accidentul cu o operă de artă. Nu. Înăuntrul meu nu s-a întâmplat nimic. Mecanicismul inert al suprasaturării cu violenţă a funcţionat perfect.

            Nu numai tipul din maşină e victima. Victimele treceau, una după alta, holbându-se la leşul metalic și făcând poze. Un alt fel de victime, ale unui alt fel de estetică.