CERȘETORI DE WEEKEND (ȘI ALTE SAVORI URBANE)

E sâmbătă dimineața. Nu mai e frig, ba chiar e anormal de cald. Bate vântul. Merg în piața mică să cumpăr ouă. Cincisprezece. Și vin, de la cramă. Roșu, demidulce, așa a sunat cererea expresă. Bate vântul așa că mă țin aproape de pereți pentru că tencuiala cade ca frastul. În Vietnam nu cade, și și acolo sunt vânturi. O prietenă apropiată mi-a spus că merg în lumea a treia, și acolo e mult mai curat și mai dezvolat decât aici. Îmi vine să-i dau în cap. Merg mai departe, merg pe Cloșca, pe lângă acel monument al părăsirii, cumpărat de nuștiuce familie și lăsat să se prăbușească sub privirile nu indolente, ci nesimțite și interesate ale unora care abia așteaptă viitorul bloc șmecher, pentru fraieri care vor îmbogăți și mai mult șmecherii. În rest, prăpăd. Mă împiedic într-o groapă. Plin de gropi. Am bătut toată Asia de Sud Est și am găsit trei gropi, și două dintre ele erau gropi comune de pe vremea khmerilor roșii, în Cambodgia. Iar te dai mare c-ai fost prin lume – îl aud în ceafă pe un amic care crede că dacă n-ai văzut Dubaiul, nu ai văzut nimic. În fine, sar de la una la alta cu viteza cu care o blondă își schimbă gusturile la bărbați. Doamne, ce-aș vrea să fiu mai înalt, și slab, genul ăla osos, și să am cicatrici mai puține dar vizibile… Iar schimb vorba, îmi fuge gândul ca un iepure pe steroizi. Chiar, iepurii sunt fericiți? Am văzut un documentar despre dopamină, ce chestie, cică e hormonul fericirii. Oare tipul ăla de acolo, care râde tot timpul, are exces de dopamină? Nu-mi dă și mie? Poate facem o transfuzie, o transmutanță, o ceva… Uite ouă, iau cinșpe, iau și vin. Roșu demidulce. E o forfotă nebună în piață, e sâmbătă, și toată lumea e încruntată, de parcă ar fi luni. Sau orice zi, de altfel. De ce sunt românii atât de nefericiți? Să fie cheltuielile mari, să fie apa cu prea mulți mișcoci? Rămâne pe altădată.

Merg pe viteză spre casă. La colț, o văd pe tanti aia bătrână, care cerșește doar în weekend. De ce oare? De unde vine? Cine o aduce? Știe oare cineva dintre ai ei că cerșește? Are pe cineva? Ascunde o uriașă dramă existențială sau e doar parte a unui plan bine ticluit de a lua banii oamenilor când vin de la piață? Atâtea întrebări… Îi dau doi lei și merg mai departe. Nu pun nici o întrebare.

Am revenit în orașul meu, cu cerșetorii, șuții, impozitele și melancolia care acoperă tot, ca o pătură caldă. Sufocant de caldă pentru începutul lui februarie.