China – Religii
RCredinţele populare din China, în cadrul cărora venerarea strămoşilor şi a divinităţilor naturii era extrem de importantă, sunt puternice şi în prezent.
Caracteristică pentru mentalitatea chineză este credinţa într-o armonie universală preexistentă a cerului, pământului şi fiinţei umane. Universul este considerat un organism bine echilibrat şi controlat de „stăpânul suprem“, care nu este văzut întotdeauna ca o entitate personificată. Se credea de asemenea că oamenii aveau acces la lumea supranaturală şi puteau comunica cu ea, iniţial prin intermediul şamanilor sau al preoţilor, iar mai târziu prin împărat. Acesta era „trimisul cerurilor“ şi garanta ordinea cosmică pe Pământ din punct de vedere politic şi religios.
Taoismul a apărut în sec. VI î.Hr. Fondatorul său este Lao Tzu. În lucrarea sa Tao te ching (Cartea căii şi a virtuţii) scrisă în sec. III sau IV î.Hr., el vorbeşte despre Tao, sau „calea“, considerând-o originea tuturor lucrurilor şi a energiei. T’ai Ch’ai, care la început fusese unul, s-a divizat în forţele antagonice yin şi yang, din a căror interacţiune a rezultat creaţia. Taoismul propovăduia o retragere din mediul uman şi o contopire cu natura. A adoptat de asemenea foarte repede divinităţile din credinţa populară, punând accent pe elementele magice, precum căutarea ,,elixirului vieţii”, şi construindu-şi propriile temple.
Confucianismul. Cea mai influentă filozofie politică a Chinei se opunea prin preceptele sale îndemnului taoist la retragerea din societate. Filozofii Confucius şi Mencius (Meng-Tzu) au creat o doctrină a unei educaţii perpetue şi a modestiei, care nu prespunea însă o fugă din lume. Potrivit acestei filosofii, fiinţa ideală era aristocratul care ducea o viaţă „umanitară“. Bine educat, el muncea în slujba statului în calitate de consilier sau funcţionar. Confucianismul punea accent pe venerarea rituală a strămoşilor şi pe ierarhia şi coeziunea familiei. După 2oo î.Hr., a ajuns rapid principala doctrină de stat în China. Mentalitatea şi educaţia confucianistă au devenit obligatorii pentru toţi funcţionarii publici. În cele din urmă, doctrina s-a consolidat într-o ierarhie, iar cultul lui Confucius, celebrat în tot statul, a împrumutat conotaţii religioase, în ciuda ateismului declarat al fondatorului. El aprecia cu toate acestea cultele pentru rolul pe care îl jucau în consolidarea ordinii.
Şintoismul. Religia şintoistă era strâns legată de identitatea naţională şi de monarhia din japonia. Mitul privind originile Japoniei şi naşterea împăratului Jimmu Tenno din zeiţa soarelui Amaterasu este fundamental pentru şintoism. Cel mai important aspect al religiei este însă venerarea strămoşilor şi adorarea unui întreg panteon de zeităţi (kami), care fuseseră iniţial divinităţi de clan şi spirite ale naturii. O mare parte a tradiţiilor japoneze sunt marcate de valorile şi formele de comportament transmise prin şintoism. Când budismul a ajuns în Japonia, s-a împletit strâns cu şintoismul, iar cele două religii coexistă chiar şi în prezent.