CRĂCIUNUL MEU
De mic, nu mi-a plăcut Crăciunul. Cu toate că părinţii mei se chinuiau să-l facă suportabil şi îmbelşugat. Era pe vremea lui Ceauşescu, şi ai mei făceau rost de banane şi portocale (imaginea bananelor verzi, puse pe sobă pentru ca să se coacă, e încă vie în amintirea mea). Erau cadouri frumoase, erau colinde, vechi, dar veşnice, era cald şi bine. Şi, totuşi, nu-mi plăcea. Poate că de vină era unchiul meu, antrenorul de box, care venea pe post de Moş Crăciun şi-mi căra nuiele peste fund, pentru toate prostioarele de peste an. Poate erau verişoarele care veneau la noi, toate mai mari decât mine, cu păpuşile lor roz. Poate era doar atmosfera încărcată a sărbătorilor, când mătușa mea paternă amintea o grămadă de subiecte sensibile ale familiei, și toți ne simțeam oarecum stânjeniți, în așteptarea dezastrului. Am asimilat Crăciunul copilăriei mele cu o sărbătoare forţată, când trebuie să te bucuri, să râzi, să cânţi, chiar dacă n-ai chef. Şi, ca aproape întotdeauna când am fost forţat să fac un lucru de care nu aveam poftă, nu m-am revoltat vizibil. Doar am început să urăsc ceea ce credeam eu că e cauza.
Crescând, am început să atac sărbătorile de iarnă. Cam de la mijlocul lunii decembrie, intram într-o depresie negativistă, o stare de negare a oricărei forme de bucurie. Ningea superb afară, eu comentam despre gheţuşul de a doua zi. Aveam un brad minunat, băgam de vină acelor care îmi intrau în picior, prin ciorapi. Mergeam la colindat, şi mă întorceam plin de bomboane şi nespus de trist. Iniţial, cei apropiaţi mie au încercat să afle ce-i cu starea asta. După un timp, a devenit, şi pentru ei, şi pentru mine, o obişnuinţă.
Adevărul e că mă seacă tot festivismul acesta împins peste limitele normalului. Toate beculeţele colorate, globurile, moşii cu trompete, colindele americane, care i-au luat locul lui Hrușcă, repetate într-una, peste tot, tot timpul… E anormală agitaţia asta de sărbători, cu români super săraci, care îşi dau ultimii bani pe cadouri şi provizii. Intrăm în asediul de sărbători, premergător foametei din ianuarie. Crăciunul devine, pe lângă perioada în care dăruim celor dragi, şi anotimpul mâncatului în neştire, a vomei de dimineaţă, anotimpul comei alcoolice şi al crăciuniţelor de ocazie, bete şi poştălite în scara blocului.
O perioadă, am ajuns să mă bucur de Crăciun. Mă bucuram de bradul plin de globuri şi lumini. Am ajuns să mă bucur că îmi cheltui ultimii bani pe beteală şi carne de curcan unguresc. Pentru că, în sfârşit, mă bucuram că pot dărui. Pentru că era un Crăciun fără politică, fără ură şi, mai ales, fără falsele bucurii de sezon. Dar toate astea au trecut, chiar dacă încă mai vreau un Crăciun sincer, cald, fără mutre acre adunate forţat în jurul pomului. Şi credeam că, dacă putem face asta, vom avea toţi sărbători frumoase, chiar între petarde şi colinzi manelizate. Nu s-a întâmplat. A fost doar o iluzie. Trăim în probabil cea mai ipocrită perioadă a sărbătorilor de iarnă, când ne prefacem buni și iubitori pentru trei zile, ca apoi, din 27, să ne urâm și mai abitir, pentru false probleme. Acest TREBUIE al Crăciunului îmi omoară bucuria.
Dar trec peste. Anul ăsta chiar m-am distrat de Crăciun. Am fost cu oameni dragi mie, la alți oameni dragi mie, și nu m-au pus să colind. E destulă băutură în sacul moșului, a fost varză și două rațe gemene, Sanda și Erika, la cuptor., așa că… Şi, ca să nu credeţi că e doar de formă, iată și reţeta mea specială de sărbători. Se numeşte prăjitura colindătorului. Luaţi o pungă de negrese (de fapt, un chec cu cacao şi nucă de cocos) și o seringă mare. Injectaţi în fiecare prăjiturică alcool dublu rafinat sau ce tărie aveți prin casă. Şi serviţi colindătorii cu ea. Cântecele vor suna mult mai bine. Cântăreții vor veni acasă rupţi, dar foarte veseli. Merge și la sorcovă. Sărbători fericite.