CRUDA LECȚIE A DELIEI

Știi că ți-a trecut timpul atunci când spui “Salut, frumoaso!” și ți se răspunde „Salut, suflet frumos !”. Carcasa se duce încet și sigur la naiba, rămâne mintea, sufletul, conversația și interlocutorul. Că despre interlocutor, dar mai ales despre conversații vreau să povestesc.

Pe Delia am cunoscut-o dintr-o norocoasă întâmplare. E o tânără deosebit de atrăgătoare, genul care poate trezi pasiuni și unui ficus. Și de-ar fi atât, am intra în genul de poveste la care se așteaptă detractorii, cu scriitorul supraponderal și libidinos, care se joacă de-a Balzac cu nevinovata creatură. Și ar fi atât de comod, o clasică poveste de sfârșit de vară și început de an universitar, cu șablonatul blestem al crizei vârstei mijlocii, cu complexul oedipian și cel al mentorului. Nebunii prin care am trecut toți, într-un fel, la un moment dat.

Aici s-a întâmplat ceva diferit. Am redescoperit, exclusiv, plăcerea conversației de calitate. Câteodată, de calitate îndoielnică, deoarece sar de la un subiect la altul ca o nimfă derutată din satir în satir, sperând să ajungă la Pan și negăsindu-l niciodată (aici, artistul din mine face tumbe). Am avut ocazia, în aceste săptămâni, să discut imens de multe lucruri și să am surpriza unui interlocutor inteligent, deosebit de atent la detalii, sarcastic, ironic și adânc în aserțiuni. Genul de surpriză extraordinar de plăcută, acel pansament pentru sufletul artistului rănit de realitate, al intelectualului dincolo de reabilitare artistică. Am redescoperit ceva ce am crezut pierdut, reciprocitatea sincerității, dar am descoperit și că oamenii pot fi, eminamente, la fel.

Pentru că, după toate conversațiile despre viață, despre literatură, psihologie, oameni, a venit momentul acela definitoriu, când înțelegi mai multe decât ai vrea să înțelegi. Scriam acum ceva timp despre băiatul bun și bărbatul puternic, aka fraierul și fuckerul, unul dintre editorialele care mă vor durea la mod aproape fizic. Și m-a sunat prietena mea Delia, și mi-a spus o poveste. Și era o poveste cumplită, o transcendență a editorialului meu, era povestea mea, cu alte personaje, de fapt era o poveste atât de clasică, încât nici nu merita ecranizată, căci se întâmplă tuturor, la un moment dat. o poveste perenă despre suferință și trădare și bunătate și dominare. O poveste depre plictis și speranță, despre răceală și neadevăr.

Cumplită era povestea, dar și mai cumplit era felul în care povestea Delia, fără intonație, un continuum al cruzimii omului față de om, o înțelegere rece, înghețată, a rupturii și bunătății devenită slăbiciune. Ascultând-o, mă întrebam dacă omul din cealaltă parte are suflet, și avea, și are, doar că atunci era mai puțin, și îi părea rău că avea așa o inimă mică atunci, dar mergea înainte cu ucisul, cu cruzimea, și-mi povestea toate astea ca să nu mă mai simt părăsit, ca să nu mai fiu atât de “artist”, să fuckin’ man up, să îmi revin. Nu te mai pune pe locul doi pentru nimeni. Nici măcar pentru cineva iubit. Asta era lecția Deliei, ăsta era cadoul ei cu gust teribil de amar și de adevărat. Căci adevărul te va elibera, chiar dacă înainte te va rupe în mii de bucăți. După câteva zile, am avut o uriașă surpriză neplăcută, de unde nu mă așteptam. Și am rezistat, și datorită povestirii Deliei.

În sudul Spaniei, plină de misticism și de cultură maură, copiii sunt învățați de mici că mâncarea nu trebuie să îți fie prietenă, nu în formă vie. Așa că, pe la cinci-șase anișori, copiii care au miei sau iezi în ogradă, participă la sacrificarea lor. Nu te atașezi sentimental de șeptel. Niciodată.