sâmbătă, 18 iulie 2020

DEGETUL MIJLOCIU

de Basil Mureșan

Anul trecut mi s-a necrozat o parte din degetul mijlociu de la mâna dreaptă. Inițial, a fost o simplă și banală arsură. Exact ca o depresie, cu un semn aproape insesizabil la suprafață, dar cu o rană imensă în interior. Una care a copt, s-a infectat și toate cele. Am umblat trei luni la medic, aproape zilnic, la pansat și smuls, și injectat antibiotice. E o treabă urâtă, cumplit de dureroasă. Totul se face pe viu. Degetul nu va mai arăta niciodată la fel, a rămas mutilat, iar pianul nu prea mai e o opțiune viabilă. Așa că, dragă Teo Milea, scena e numai a ta, din punctul ăsta de vedere. Am avut norocul, pentru că vorbim și de noroc, să aibă grijă de mine oameni dedicați, care au încercat tot ce e omenește posibil să îmi salveze degetul și să mă salveze și pe mine. Pentru că, din câte am înțeles, genul acesta de infecție se poate răspândi cu mare viteză în restul corpului. Am avut baftă. A urmat o recuperare lungă și anevoioasă, ca întotdeauna după o boală grea și periculoasă.

Încerc să fac legături între ce mi s-a întâmplat și restul lucrurilor. În sensul că e foarte nașpa să ți se bușească chiar degetul de fingăreală, esența masculinității bărbatului trecut de prima tinerețe. Dacă mi se umflă și limba, am pus-o definitiv. Poate că am arătat prea multora degetul mijlociu, și a zis șeful cel mare că ajunge. Am zis că poate e o somatizare a stării de cacao în care eram de ceva timp, poate e un efect al anului trecut, unul dintre anii ăia pe care nu vrei să ți-i mai amintești, dar n-ai cum să-i uiți vreodată. Poate e legea compensației, poate e ceva căcat karmic, poate întregul univers a conspirat… în fine, v-ați prins unde bat. Sau poate fi faptul că, la un moment dat, într-o marți, am dat mâna cu un anume personaj politico-administrativ, întins pe o perioadă lungă, dar și întins până la pleznire, și miercuri eram la urgențe, iar joi internat. M-am gândit și la asta. Sau poate a fost doar clasicul și imbecilul ghinion, cumulat cu imbecila-mi neatenție.

Fac paralele inegale între degetul meu și situația țării și a orașului și a populației care se crede poporul român. Trăim cu o necroză, sub care supurează întregul puroi pe care ni-l putem imagina și, vorba cuiva, chiar mai mult de-atât. Chiar dacă dedesubt e carne bună, ea nu se vede de necroză. Și se infectează și ea, de la o clipă la alta. O prietenă bună făcea paralela între degetul meu și democrație. Dintr-o parte, totul e normal și oarecum sănătos, în cealaltă parte e o gaură care, dacă are cineva grijă, se va vindeca. Dar nu are nimeni grijă.

Iar paralela care doare cel mai mult, mai ales pentru că e foarte adevărată, e cea dintre necroza degetului și ceea ce se întâmplă în mintea mea. Vedeți voi, eu am o pată în suflet. Care, după părerea mea, și după ultimele update-uri,  a necrozat, și supurează. Ceva bun, probabil, mai există, după straturi de mizerie. E greu să dai la o parte o astfel de necroză, mai ales dacă te-ai obișnuit cu ea, și mai ales dacă ai impresia că așa trebuie să fie. Și ajungi să îți placă. Dar e țesut mort, și a trebuit să înțeleg asta. Și a trebuit să încep, și aici, o excizie extrem de dureroasă, dar necesară. Și să arunc necroza acolo unde îi este locul.

Am devenit pe jumătate nebun de la durerea fizică. Am varianta de a mă țăcăni complet sau de a scăpa. Chestie de alegeri, și nu locale sau generale, ci extrem de personale. Chestie de noroc. Chestie de gândit un pic mai profund. Degetul meu mijlociu îmi amintește tot timpul acest lucru.

Distribuie articolul
Contrapunct News Logo