DIGITAL

Că a trecut și întâiul lui aprilie, și chiar și Cîțu a lăsat frâiele tăiate oricum ale liberalismului în stare de șoc anafilactic, pot și eu să spun o poveste despre cum am reușit, fără voia mea, să încapsulez România de azi într-o oră. De vină o fi vremea, sau vremurile. Dar hai să povestim.

Deci, mă roagă un prieten bun să-l ajut să depună niște acte. Nu spun unde, că încă n-a sosit confirmarea, și vreau să fie bine. Așa că încerc prima oară să aflu unde se află biroul cu pricina. Caut pe net, ca dementul, dar îmi zice că 404 error. Not found. Întreb prietemi din presă, că se zice că noi știm tot. Țeapă, îmi pierd și mai tare încrederea în capacitățile breslei din care fac parte. Ajung să întreb oameni din primărie, și ajung la cineva care îmi dă o adresă aproximativă. Și aici începe ora de balcanism atât de bine încapsulat, că nici nu mai comentez.

Chem un taxi, iau o sută de lei cu mine. Pornim prin nebunia de trafic de la miezul zilei. E doisprezece fără zece, și orașul e plin de mașini. Îi spun șoferului strada, pornim încolo, trecem pe o altă stradă, șapte mașini de la Digi, drumul pe jumătate blocat. Muncitorii stau de vorbă, sunt mulți, e și un canal deschis. Rămânem în așteptare, că vin mașini din celălalt sens. Un tip în spatele nostru claxonează în disperare. Privesc cu interes canalul deschis, spre deosebire de depanatori, care privesc spre fundul unei domnițe ce trece agale cu o corcitură de bichon. Într-un final, ne urnim, și ajungem pe strada unde ar trebui să fie instituția în cauză. Căutăm casă cu casă, într-un final găsim. Îl rog pe șofer să mă aștepte puțin. Intru. E o doamnă acolo, genul acela care a fost foarte frumoasă acum douăzeci și șapte de ani, și acum încearcă să compenseze trecerea timpului cu un păr vopsit în cel mai violent negru, o tonă de gablonțuri și machiaj de care mă prind și eu că-i excesiv. Privire dură, deranjată că-i deranjez meditația transcedentală. Zic sărutmâna, mă puteți ajuta cu actele astea? Zice de unde ați auzit de noi? Mi-a zis cineva de la primărie. Păi nu e bună cererea. Păi am dat-o jos de pe siteul oficial. Da, dar noi lucrăm cu o firmă care lucrează cu oficialii. Păi și de ce nu e bună? Mă fixează cu privirea aceea dură, și brusc mă transport în copilărie, când așa se uita la mine tanti Estera de la magazin. Zic, hai vă rog, poate se poate și așa. Oftează și formează un număr de telefon. Îl formează greu cu unghiile aplicate. Îi spune interlocutoarei că am toate copiile cerute și toate informațiile necesare trecute în cerere. Cu un oftat adânc, îmi spune că e ok. O sută șaizeci de lei. Zic, vai trebuie să merg acasă, nu am destui bani. Zice Ok, vă aștept.

Ies în trombă și îi spun șoferului că mergem înapoi, apoi venim înapoi, apoi iar înapoi. Șoferul oftează și el, ajung acasă, intru, iau  bani și repede în mașină. Mergem pe altă stradă, e ceva ambuteiaj înainte, apoi Audi-ul din față frânează. E ceva școală acolo, din mașină iese un puști, merge la poarta școlii și sună. Tatăl așteaptă să vadă copilul imtrând. Așteptăm și noi. Durează ceva timp. șoferul de taxi claxonează scurt, tatăl iese pe geamul Audi-ului și strigă Ai răbdare, ce plm? Într-un final, copilul intră în școală, tatăl demarează în trombă și claxonează violent un pieton care trece pe zebră. Trecem din nou pe strada cu cei de la Digi. Fata cu bichonul nu mai e, dar canalul e deschis, iar băieții tot acolo. Iar așteptăm să ne lase cineva să trecem. Nimeni. Într-un final, ajung la biroul cu pricina. De data asta, doamna se ceartă cu cineva la telefon. Îmi ia banii, îmi dă o carte de vizită și îmi face semn să trec numărul meu de telefon și cel al petentului. Mi-e frică să îi cer chitanță, și oricum nu pare interesată să facă vreuna. Întreb cât durează. Se uită la mine ca la unul căzut de pe lună. O să primiți un sms. Asta înseamnă că e ok? Nu se obosește să îmi răspundă. Salut și plec la taxi. Taximetristul îmi spune că bine că am venit, că stă pe loc de handicapați. Vreau acasă. Sun un prieten din administrație, și-mi spune că totul se rezolvă în zece zile. Zic deci în zece zile primesc sms? Nu, îl primești mâine sau poimâine, dar doar ca să îți spună că e înregistrată cererea. Cam în două săptămâni se rezolvă, că-s zece zile lucrătoare.

Oftez, mulțumesc și realizez, încă o dată, că trăiesc într-o țară care se digitalizează văzând cu ochii.