DISCURS DESPRE INUTILITATE

Treaba asta cu pandemia, cu izolarea, cu liniștea, e curvită rău. Te schimbă. Ajungi să te uiți adânc înăuntrul tău, te uiți afară, îți dai seama de multe. Probabil că o mare parte dintre noi se vor țăcăni de tot. Mai ales cei ca mine, singuri cuc. Nu că nu eram nebun și înainte, dar acum chiar că…

Oricum, înainte de a se întâmpla asta, te prinzi de anumite chestii. Cum ar fi că, dacă e să fim sinceri cu noi înșine, nivelul de inutilitate e uriaș. Adică, la ce bun? La ce bun să te chinui, să te strofoci, să bagi ca animalul, dacă totul se poate termina așa? Ca toți bărbații, visez la o moarte faină. Bine, nu una de erou, din aceea cu ultima suflare dată după ce mi-am răpus vrăjmașul. Având în vedere că singurul meu dușman real sunt eu, la ce bun? Nu, eu visez să mor între Monica Belluci și Claudia Gerini. Nu va fi așa. Și, anyway, la ce bun? Oricât m-aș păzi, pot muri într-un pat insalubru de spital, sufocat. Am grijă de mine, mă ascund, dar panica există, dacă am dat mâna acum trei săptămâni cu un bolnav? Dar și panica e absolut inutilă. Dacă e să fie, va fi. De păzit, mă păzesc.

Sunt multe chestii inutile, de care-ți dai seama abia acum, când există posibilitatea de a se sparge cheful, de tot. Tot ce ai vrut să arăți, să dovedești, nu face nici o ceapă degerată. Toate poveștile tale vor dispare odată cu tine, sau mai rău, cineva și le va însuși. Toată grija și toate grijile, totul arată ca un film produs numai pentru casete video.

Știu o mulțime de lucruri, despre o mulțime de oameni. ce știu nu-mi folosește la nimic. Sunt prea laș ca să pot ieși în față, oricum nimeni nu e interesat, voi fi doar suspectul de serviciu. Nimic nu se schimbă aici, întotdeauna altcineva e vinovat. Inutilitatea eroului e ca și inutilitatea filosofului. La ce bun? Am o prietenă, tobă de carte și informație, pe care o deranja faptul că un coleg de-al ei, un lingău semidoct, e mult mai bine văzut la serviciu decât ea. E inutilă frustrarea, întotdeauna va fi mai bine văzut, semidocții nu provoacă nici frică, nici milă.

Alți prieteni de-ai mei se agită pe tema lipsei de informație reală din perioada asta. Sunt de acord cu voi, dar cu ce vă ajută adevărul? Parcă n-am ști că, odată ajunși în mirobolantele unități medicale, șansele să o pizdim cresc exponențial? Unde vă credeți? Aici e țara noastră, patria noastră dragă, statul care are grijă de cetățenii lui, nu? Hai sictir. E inutil, lăsați-o mai moale, adevărul nu face bine nimănui, n-ați învățat asta? E prima lecție sde supraviețuire românească. Și nu numai.

Cine e de vină? Contează? Ne agățăm așa de mult de vinovății, și nu rezolvăm problemele. Toată energia ni se duce pe răzbunare. Tot ce facem pe zona aia e complet inutil.

Poate că scriu asta pentru că beau rom. Mi l-a adus o prietenă, singurul om care mă mai vizitează. Cred, ba nu, sunt sigur că nici ea nu are toate țiglele pe casă. Și mă bucur că-i așa. E plictisitor să fii normal. Poate scriu asta pentru că-mi urlă singurătatea în creier. E inutil. Noroc cu boxa cu bluetooth. Îi dau drumul înainte de a intra în casă, când vin de la cumpărături. Pentru o secundă, cred că-i cineva aici. Apoi trece. Și revine inutilitatea. La ce bun că ești bun la ceva? Contează?

Când dracu a contat?