joi, 6 februarie 2020

DORMIND PE DIAGONALĂ

de Basil Mureșan

Ăsta nu e un strigăt de ajutor, nu e o nouă metodă de agățat, și nici o formă de a atrage atenția unora sau altora. Nu e loc de manipulare aici, și nici loc de depresie. E doar o serie de imagini și idei, ce-mi vin câteodată, și le scriu aproape dintr-o mână. Doar o poveste adevărată, filtrată cu stângăcia stilului meu.

E ciudat să o iei de la capăt, singur. E ciudat să nu mai ai cui să-i faci cafeaua de dimineață, în afară de tine însuți. Baia e mult mai goală, nu mai ai tonele de chestii de prin dulap, zecile de pantofi, nu mai există problema că nu ai cu ce să te îmbraci, în sensul că nu mai auzi asta. Nu mai gătesc pentru nimeni, mănânc în oraș sau îmbuc ceva frugal.

Cel mai ciudat e noaptea. O perioadă am dormit ghemuit, în partea stângă, de parcă nu doream să deranjez amintirea unei umbre din partea cealaltă a patului. Apoi m-am mutat pe partea cealaltă, încercând să sufoc acea umbră, acea amintire care era un topor arzând în creștetul meu, un motor în plus care mesteca piatră și dinți. Era perioada mea furioasă, perioada în care începeam să înțeleg, dar nu voiam să accept. Cel mai mare dușman al meu devenise patul. Dormeam pe unde puteam, mi-era groază de pat. La un moment dat, nici canapelele nu mai ajutau, nici romul. Eram într-o stare de veghe continuă, undeva între somn și trezire, între vis și realitate, doar că visul era un coșmar, iar realitatea și mai hâdă. Nu puteam adormi, mă feream de patul acela, era amara aducere aminte și creuzetul eșecului. Obișnuința e o curvă, și nu e singura, dar sigur e cea mai mare.

A urmat o perioadă foarte ciudată, una de tatonare, de umplut golul din pat. Am descoperit că lumea s-a schimbat, că totul e pe repede înainte, că lumea se îndrăgostește o lună, o zi sau o oră, îi trece, cu ușurința cu care te speli pe cap, dacă ai păr ca al meu, adică aproape deloc. Am descoperit că adevăratul vânător s-a arătat, complet altfel decât mi-am imaginat, că feminismul a devenit, în fapt, un impediment și o binecuvântare, am descoperit că tații din generația mea au crescut o generație de fete cu daddy issues. Lucru pentru care le mulțumesc sincer. Cum le mulțumesc și tinerilor băieți, pentru că sunt, în mare parte, niște fetițe cu barbă și glezne goale. Bariera temporală s-a dat în mă-sa, și totul e pictat, mă culcam cu Marylin Monroe și mă trezeam cu Marylin Manson. La un moment dat, a devenit desuet. Tot ce am putut observa e că există o miriadă de oameni care dorm singuri, și care fug de singurătate, cum fug eu de ipocriți.

Într-un final, mi-am făcut curaj. M-am așezat în mijlocul patului. Întuneric deplin, așa cum îmi place mie. Vreau să dorm ca un mort, sunt zidit în dormitorul acesta, mă obișnuiesc cu întunericul ce va să vină, ba nu, e deja aici, și în întunericul acesta aproape absolut, o geană de lumină e un miracol. Dar vreau ca lumina să vină de unde trebuie, să fie o rază care să merite să lumineze. Sunt sătul de licăriri și sunt sătul de licurici. Mă poziționez cu mâinile întinse în lateral. Vreau să fiu exact la mijloc, în mijlocul patului, în mijlocul vieții mele, mijlocitor și mijloc al posibilei vindecării proprii. Adorm greu, dar adorm, un pic aplecat spre partea mea. Doar puțin, insesizabil, dar destul ca să îmi dau seama.   Am dormit ca un prunc. M-am trezit singur, dar odihnit și cu o pace regăsită, cel puțin pe moment. Dormisem pe diagonală. Cucerisem, în final, propriul meu pat

Distribuie articolul
Contrapunct News Logo