marți, 17 martie 2020

DULCE AUTOIZOLARE

de Basil Mureșan

Câteodată, sunt înaintea timpului meu. Eu m-am autoizolat de vreo trei săptămâni. Nu de frică, ci pentru că, în final, e mai bine să fiu eu cu mine. În final, m-am prins. Gata. Sunt acasă, sunt singur cuc, trebuie să mă obișnuiesc. Nu-i un strigăt de ajutor, nici apelul de seară pentru muls. Așa arată viața mea acum, cu sau fără amenințarea vreunui virus.

Fără cai verzi pe pereți. De fapt, fără mârțoage. Și, clar, fără unicorni. Un unicorn e doar un ponei cu strap-on. Gata cu basmele, gata cu trăitul în povești, mai ales gata cu trăitul în poveștile altora. A fost prea mult, am sărit toate cabalinele. La un moment dat nu mai reușeam să fac diferența între vis și realitate. Cam ca și acum, dar acum e din cauza insomniei. Mi-e plin sertarul din dreapta de antidepresive și somnifere. Nu iau nici de-al dracului. Nici nu prea mai beau. Doar mă izolez, stau naibii ascuns. Așa e mai bine, nu mă ia nici boala asta de i-a speriat pe toți, nu mă iau nici dracii, adică nu e vizibil, nimeni nu mă vede cum îmi mestec, încrâncenat, toată deziluzia și țăcăneala.

Fac liste cu ce am de făcut, cu ce am de cumpărat. Cui am de telefonat, cui am să-i răspund la telefon. Nu prea mă mai caută lumea. Prietenii au încercat o perioadă să mă scoată la cafele, i-am refuzat politicos și ferm. Tata și o prietenă bună mă sună zilnic, să se intereseze de mine. Vorba cuiva, sunt nefrecventabil. O singură persoană îmi trece pragul. Clienții nu plătesc, cică e criză. Nu am chef de nimic, noroc cu Netflix. Și contul acela e cadou de la un prieten, unul care a găsit fericirea pentru că și-a fixat ștacheta unde trebuie, în realitate adică.

Am făcut proviziile necesare, adică am țigări de foi, cafea și ice tea. Și ceva paste. Ies miercurea și vinerea să mănânc pizza. Fără ciuperci, dar cu multă anghinare. Încerc bucurii mai simple, gustul unei roșii, jocul cu Jazz, pisica, o carte bună, dacă am răbdare. În rest, scriu, șterg praful, privesc strada goală și ascult muzică. Spăl vase, spăl pe jos, casa nu arată ca o farmacie, dar măcar nu mai arată ca un grajd. Mă bag în pat la miezul nopții și adorm pe la trei. O perioadă, am vorbit singur, acum nici măcar nu mai vorbesc. Aș putea spune că tac, stau și cuget, însă nu-i adevărat. Doar stau și caut un scop pentru care să mă trezesc mâine.

De aia fac liste. De exemplu, vineri am zi de spălat. Sâmbătă, dacă e frumos, spăl geamurile. Duminică fac ordine în hârtiile din birou. Mâine e ziua mea, așa că voi primi ceva mai multe telefoane și mesaje. Probabil am să și răspund. Și am să mă bărbieresc, să nu mai stea floacele astea pe fața mea ca la un Xenopol nereușit. E prima oară în viața mea când nu țin un chef de ziua mea. E oarecum normal, având în vedere toate astea. Aproape că mă obișnuiesc așa, oare ce-o să fac atunci când trece epidemia? Va trebui să văd oameni, să comunic cu ei, să socializez, să fiu spiritual, cinic și sarcastic.

Trebuie să mă reapuc de vorbit singur.

Distribuie articolul
Contrapunct News Logo