marți, 3 septembrie 2019

DULCEAGA AROMĂ A DEZAMĂGIRII

de Basil Mureșan

Am parte, din când în când, de momente extraordinar de profunde, care par a veni din cele mai ciudate părți. Acum câteva luni, un copil extraordinar, la care țin foarte mult, mi-a pus o întrebare de m-a lăsat fără grai. Și fără răspuns, pe moment. Întrebarea era: Basil, te-a mulțumit vreodată cineva? E genul de întrebare care te pune serios pe gânduri. Iar gândurile acelea au tendința de a se împreuna sălbatic, dând naștere unor noi gânduri, și întrebări. Exponențial.

Cât de mult mă mulțumesc cei de lângă mine? Cât de mult îi mulțumesc eu pe ei? Cât de important e să nu dezamăgim? Pentru că despre dezamăgire e vorba, în final. De frica de a nu dezamăgi. Despre frica de a nu greși, frica de a nu fi izolat, abandonat, ca o pisică plină de râie. E frica asta de a nu fi acceptat, nenorocita asta de neconcordanță socială, care ne otrăvește simțurile și individualitatea. Fii unic, dar integrează-te. Acest tribut adus unei lumi căreia nu-i pasă, în definitiv.

Toată viața mi-a fost frică să nu dezamăgesc. Cu cât am încercat mai mult să nu dezamăgesc, cu atât am dezamăgit mai mult. Cred că totul începe acasă, când ești copil, și nu vrei să îți dezamăgești tatăl. Mama e mai aproape, mai iubitoare, mai înțelegătoare. Tatăl e exemplul tău, e modelul, e divinitatea în formă concretă. Nu vrei să-l dezamăgești pe Dumnezeu. Și atunci tragi, câteodată exagerezi, câteodată minți. Faci orice ca Domnul să nu-și ia ochii de la tine. Și greșești, greșești amarnic, și mergi la fel de greșit în viață. Încerco să nu dezamăgești, să fii cel mai bun, nec plus ultra, iar oamenii din juru/ți se obișnuiesc în timp cu versiunea asta a ta, cumva cred că e normal așa, că li se cuvine atenția și efortul și grija. În timp ce tu stai cu groaza în suflet, că vei dezamăgi, că se vor prinde că nu ești așa de bun. Și te vor părăsi. Ajungi să fii praf tot timpul, să nu fii mulțumit, în primul rând de tine, să înțelegi orice abandon ca pe sfârșitul lumii. Cineva foarte aproape de sufletul meu îmi spunea, într-una din serile trecute, că îmi place să sufăr. Am rămas interzis, mai ales pentru că, într-un fel, există mult adevăr în această declarație.

Același lucru li se întâmplă și celorlalți. Toată lumea moare de groaza de a nu dezamăgi. Îmi amintesc, nu foarte demult, cum cineva era foarte dezamăgit pentru că m-a dezamăgit, ceva cu un film pe care trebuia să îl vedem împreună, dar l-a văzut înaintea mea. Nu am fost, sincer, dezamăgit atunci. Au existat altele. Mult mai adânci. Acum mi se repetă, de către cineva foarte drag mie, că nu vrea să mă dezamăgească. Cred că ar trebui să înțelegem ce-i cu povestea asta cu cea mai bună versiune, scoasă la înaintare. Ține de semantică. Cuvântul dezamăgire e un cuvânt compus. DEZ + AMĂGIRE. Adică iluzie. Adică fals. Prezinți o versiune a ta pe steroizi. Vrei să impresionezi. Vrei să pari mai bun decât ești. Și e absolut normal. Nu vrei ca oamenii să te vadă neapărat, complet, în culorile tale adevărate. Sau vrei, dar vrei să nu își facă speranțe, și atunci să îi dezamăgești, pentru că nu vei fi ce vor ei să fii. Speranța ține tot de acea amăgire, de iluzie. When you trust someone, illusion has begun. Îți faci filme, dar sunt doar filmele tale. E vorba de încredere, în final, de încrederea în tine, în ceilalți, în celălalt, acel celălalt care îmseamnă întregul univers pentru tine, la un moment dat, și care te va dezamăgi, și pe care îl vei dezamăgi, în repetate rânduri, indiferent de cât ar încerca oricine să fie perfect. La un moment dat, nu te va mai mulțumi, nu îl vei mai mulțumi. Nu e un aforism depresiv, e adevărul. Niciodată nu vei mai fi atât de frumoasă ca acum. Niciodată nu voi mai fi la fel. Celulele îmbătrânesc, țesuturile asemenea, propriul nostru corp, spiritul nostru, sufletul ne dezamăgește pe noi înșine. Și, dacă suntem după chipul și asemănarea, ce ne spune asta despre divinitate? Dar despre părintele nostru, modelul pe care am vrut să îl impresionăm, să îl imităm, să îl depășim?

Poate că treaba noastră ar fi să fim așa cum suntem. Perfecți în imperfecțiunea noastră. Poate că, fiind adevărați, nu am mai dezamăgi. Pentru că nimeni nu ar mai aștepta nimc de la noi. Și n-am mai aștepta nici noi. Și am merge mai departe, fără remușcări, dar și fără suflet. Copilul acela, cu un suflet încă pur și o inteligență emoțională peste medie, va face greșelile care-i sunt pe lista vieții. Va dezamăgi și va fi dezamăgit. Nu va fi mulțumit, în primul rând de el însuși. Dar va trăi, nu doar va exista.

Copil frumos, îți mulțumesc pentru întrebare. Chiar dacă răspunsul nu te mulțumește.

Distribuie articolul
Contrapunct News Logo