EDITORIAL RATAT

         Ca şi ceilalţi nouăzeci și șapte la sută dintre colegii mei de generaţie, consider că mi-am ratat viaţa, cel puţin din punct de vedere social şi metodologic. Dacă ajungi la maturitate, cică, şi nu te îmbogăţeşti, n-ai minim un copil cu început de prurit, pe care să-l lauzi la toată lumea ca fiind minunea pământului, dacă n-ai căsuţa cu grădină sau apartamentul proaspăt renovat, maşina de familie, model intermediar, costumul la două rânduri, abonament la sala de fitzness, dacă n-ai astea, plus dantura perfectă, muşchii abdomenului lucraţi şi adeverinţa că l-ai votat la un moment dat pe Băsescu, atunci se cheamă că n-ai reuşit, că ţi-ai ratat şansa, că destinul tău e cel de a-ţi necăji părinţii şi condamna apropiații la foame şi umilinţă.

         Şi, cum una dintre constantele intelectualului e lenea, nu caut să mă dezvolt în planurile care scârţîie, dacă există, ci urăsc şi critic toată spoiala de pe cei care reuşesc și nu ar fi normal să teușeascp. Criticismul formei fără conţinut e apanajul sărăcimii, mai mult sau mai puţin deştepte. E o formă elevată de invidie. Toţi scriitorii au perioada lor de socialism, mai ales când nu sunt bani acasă, iar sprânceana vreunei jumătăţi se ridică în semn de dojană. „Tu n-ai de gând să faci ceva?”. Neverbalizată, poate nici măcar gândită, dar înţeleasă astfel de către poetul fără portofoliu sau portofel.

         Şi atunci, caut cauze. Şi, fir-ar ale naibii, le şi găsesc. Fie că sunt reale, cum ar fi lipsa de şanse egale între cei talentaţi, deştepţi, dar săraci, şi leprele de bani gata, care îşi croiesc drum prin multiplicarea şpăgilor şi a intervenţiilor lui mami şi tati, fie că sunt avioane de joasă sau mare altitudine, cauzele există, cel puţin în mintea mea,  ele sunt adevăratele tampoane super absorbante ale întregii mizerii, adevăratele medicamente minune, adevăratele fiice ale mamei Omida. Cauzele pentru care am dat-o în bară sunt salvatoarele mele în faţa unei depresii atotcuprinzătoare. Depresia nereuşitei.

         Dar dacă nu-i aşa? Dacă se omite cel mai important lucru? Dacă, de fapt, fericirea nu înseamnă pomul plantat, casa cu grădiniţă şi copilul minune? Dacă, în final, ceea ce contează eşti tu, numai tu, şi nimeni şi nimic altceva? Confortabil gând, cam ca şi fatalismul romanticilor, explicaţia pentru toate, şi scuza perfectă. Dar, totuşi, dacă e adevărat? Dacă n-am da absolut nimic pe părerea celorlalţi? S-ar putea ca dezvoltarea noastră să fie neviciată, să fim monştri sau sfinţi sau amândouă odată, perfecţi în egoismul nostru, minunat de asociali. S-ar putea să fim noi, cum ne dorim noi să fim, fără pretenţiile altora vis a vis de noi. N-am putea să depăşim niciodată aşteptările nimănui, dar nici să le înşelăm. Pentru că nimeni n-ar avea aşa ceva. Poate că ar fi mai bine.

         Când mă gândesc că voiam să scriu un editorial mai optimist şi mai cuminte, şi văd ce-a ieşit, mă apucă groaza. Şi conştientizez, din nou, ratarea. Văd chipurile nemulţumite şi plângerile despre abordarea unilaterală şi egocentrică, vociferările legate de viaţa mea, neinteresantă de fapt.

Aş vrea să mă mint că nu dau doi bani pe părerea celorlalţi.