ELOGIU UNUI ȚAP ISPĂȘITOR

E aproape trei și nu pot dormi. Mă zbat în pat, în asemenea hal, încât pisica se cere singură afară. S-a făcut frig, dar Jazz nu mă mai suportă. Treci la coadă, îmi zic. De fapt, zic cu vove tare, m-am învățat să bodogăn de unul singur, ca bătrânii ăia sictiriți. Adevărul e că nu pot dormi de nervi. Și de o anume jenă. Vedeți voi, am un prieten, unul care în decursul anilor mi-a dat lecții despre caracter și sacrificiu personal, și mi-a dat lecțiile astea la modul cel mai blând posibil, prin exemplu propriu, în liniște și cu modestie. Omul acesta se numește Mircea Onel.

Îl știu pe Mircea de o grămadă de timp. Și întotdeauna m-a șocat stilul lui calm. Tipul e oltean și medic. Nu prea pușcă astea cu calmul. Eu sunt o bombă cu ceas care poate, din când în când, să se potolească. Nu și Mircea. Nu e isteric, e calculat și extraordinar de ardelean, ca stil. Ca și mine, apreciază lucrurile frumoase. E un tip fain. Acum ceva ani, a fost numit director medical al spitalului. Și s-a văzut. Spitalul a devenit ceva mai funcțional, ceva s-a schimbat în bine, chiar dacă acolo e o oală de presiune plină cu căcat. Mircea Onel a încercat să facă din căcat bici, și câteodată chiar a reușit. Dar în primul rând, a reușit să-mi impună respect. De mai multe ori. Vă spun una, ca să înțelegeți pe cine s-au gândit unii să mazilească.

Acum doi ani, s-au întâmplat niște lucruri ciudate prin spital. Era înainte de pandemie. L-am căutat pe Mircea, și mi-a spus: dragă prietene, dacă trebuie să dai în cineva, te rog dă în mine. Chiar dacă nu era vinovat cu absolut nimic. L-am întrebat de ce ar face asta. Pentru că, dacă dai în acei colegi care au făcut o greșeală absolut omenească, vei da în pacienți. Voi încerca să rezolv situația. Și a reușit. Și m-a lăsat mască, și nu numai pe mine. La începutul pandemiei, prin mai anul trecut, l-am vizitat, am fost cu el să văd cu ochii mei, prin viziera combinezonului, bolnavii. Am văzut cum stătea în prima linie, calm, încercând să ordoneze un haos provocat de alții, care sunt bine mersi și îi doare la bască.   

Mircea Onel și-a sacrificat viața personală pentru a încerca să facă viabilă o chestie muribundă. Este singurul director care nu s-a îmbogățit în perioada asta, n-a dormit și n-a mai trăit în fapt în afara spitalului. Aseară am încercat să vorbesc cu el, dar nu mi-a răspuns. I-am lăsat un mesaj, și i-am transmis că ar trebui să încerce să doarmă. Poate că, de acum, ne vom vedea mai des.

Acesta este omul ales să fie țap ispășitor pentru greșelile altora, atât în ceea ce privește harababura pandemică, precum și multe, multe altele. Pe omul ăsta s-au gândit unii să-l sacrifice pe altarul oprobiului colectiv, și nu e doar o greșeală. E o mârlănie grosolană. Și o nedreptate crasă. Hai să vă spun ce ați reușit. Ați reușit să ne enervați. Ați reușit să mă scoateți din pepeni. Și asta are consecințe.

Așa că o să începem să depănăm amintiri. Să vedem dacă vă ține, motherfuckers.