EXERCIŢII DE STIL PENTRU AVANSAŢI, VĂ ROG

Şi, pentru că plouă într-un mare fel, de-ţi vine să-ţi tai venele, sau să le laşi lungi, să le împleteşti şi să le vopseşti fuchsia, m-am gândit să sparg rutina, aşa, pe la spate, pe la spate, să mă joc cu subiectele şi predicatele. pamfletizând pamfletul cu flecăreală, că-s maniac textual şi terorist liric, înscriind capete pătrate în cercurile lui Arhimede, aşa că-i dau cu o poveste terifiant de actuală, cu feţi nu aşa de frumoşi, şi zmei pe minus, cu păduri fermecate de beton, asfaltări electorale, frumoase aproape adormite cu capul în poala potentaţilor mai puţin potenţi decât poţiunea care te face mai tânăr, maică.

Deci, cum plouă în Arad, pistele se umezesc. Adică se udă. E o caracteristică a pistelor, să fie umede şi alunecoase, problema e că se cade pe ele mai abitir decât în sesiunea de toamnă de la bac. Şi, dacă te crezi balaurul cu trei capete pe Pegasul moştenit de la tata, ajungi alb ca zăpada, şi te cară cei şapte pitici pe targă. Pentru că e ceva cu pistele astea. Nu numai că sunt gândite, parcă, să omoare toţi bicicliştii, la modul cum sunt puse, ci mai au şi o componentă super alunecoasă în vopseaua cu care s-a dat o nouă faţă oraşului. Vedeţi voi, există compuşi care pot să crească aderenţa cauciucurilor, dar nu o să îi găsim în povestea asta, nici dacă frecăm lampa lui Alladin. Pot înţelege dorinţa aproape umană a administraţiei de a-i asasina pe cocalarii ecologişti cu biţigle de cinci mii de euro, la fel cum pot înţelege cât e de important să avem cât mai puţini pensionari. Dar toţi săracii de pe biciclete, din care unii chiar iubesc Aradul, şi votează tot la Teflon, pe ei de ce vreţi să îi anihilaţi? Că mă şi enervează chestia asta, şi acum, că mi s-a pus pata, semăn cu Gorbaciov.

E clar că ne înţelegem ca doi chiori între patru ochi. Chiar dacă sunt plin de idei bune, cum ar fi cea că o dietă echilibrată înseamnă o prăjitură în fiecare mână, asta nu schimbă nimic. Mă simt de parcă-s vocea României într-un film mut. Mai am, de dau pe afară, dar afară ploră. Rămân consemnat la domiciliu, şi-mi pare tot mai zadarnic cum încercăm noi, o mână de oameni, să atragem atenţia. Cum că povestea asta se transformă dintr-o operă rock într-o manea cu spume.

Moralul meu nu e la pământ, dar e în plin picaj. Voiam să scriu ceva despre rolul presei, dar ar fi redundant (mamă, ce cuvinte ştiu, de fapt nu le ştiu, dar îmi place să le folosesc, asta dă bine la capitolul intelectualitate, adică beznă frate). Nu mai avem nici un rol, e facebook-ul plin de păreri. Ale lui Paler, şi Arsenie, şi falsul Einstein, dar tot păreri sunt. Tot ce mai putem fi e să deranjăm. Textu-i pe net, şi se caţără pe voi. Dacă nu pot fi ciocanul care-ţi distruge soclul, voi încerca să fiu firul de nisip din prezervativ, care nu te lasă să fuți bine. Şi-am încălecat pe o şa, călare pe trei iezi, un scufiţ roşu cu ochii maro, adică căprui. Şi-am trăit nefericit până la a doua tinereţe şi jumătate.

Şi, pentru detractori şi cei care nu pricep nici bătuţi cu butelia udă un text de genul ăsta: nu spuneţi că-i de căcat, pentru că atunci e exact pe gustul vostru.