FILIP ȘI-ATÂT

stand up cumetry

de PIT

E toată lumea? Mă mir. Și mă bucur. Măcar o dată în viață să fim și noi, cum să zic… împreună. Bine ați venit la această întâlnire. N-am să-i spun ședință. Nu-mi place cuvîntul. Nu pot să-l suport. Când aud pe câte unii cu câtă evlavie rostesc Ședință de locatari mi se face greață instantaneu. Aproape că îmi vine să vărs. O să intru direct în subiect.

Blocul nostru a trecut și încă mai trece trece printr-o perioadă nasoală. Cheltuieli neachitate la timp. Pivnițe pline cu șobolani. Desene pe toți pereții, din alea cu spray. Ușa de la intrare nu se mai închide. Casa scărilor a ajuns hotel de noapte pentru câini și boschetari. Au apărut hoții. Schimbăm administratorii ca pe șosete. Poate mai des. Nimeni nu mai vrea să audă de noi și pe bună dreptate.

Nu regret că mi-am sacrificat timpul și energia ca să îndrept unele lucruri. Am reparat interfonul, am sudat ștergătorul de la intrare, am deratizat pivnițele, am dat cu var pe borduri, am curățat pereții, am desfundat canalul – de patru ori – am vopsit cutiile poștale, am refăcut plăcuțele cu Telefoane utile, Orarul de liniște și Păstrați curățenia.

Dar de-aici și până la a fi administrator e cale lungă. Dacă voi credeți c-o să vă scot singur din rahatul ăsta vă înșelați. Unii nici măcar nu-mi cunosc numele întreg. Înceracă la Filip. Vezi la Filip. Ia de la Filip. Filip știe. Du-te la Filip. Te rezolvă el. Filip și mai cum? Filip și-atât. Dar ce sunt eu, animal? Că numai pe alea le cheamă într-un singur fel. 

Nu ăsta era visul visul vieții mele. Eu îmi doream să devin vaporean. Să călătoresc prin toată lumea. Mai ales din țările alea exotice. Fructele tropicale sunt pasiunea mea. Nu-i vorbă, se găsesc și la noi: ananas, papaya, mango, kiwi, avocado, banane. La Kaufland, Lidl, prin piețe. Peste tot. Doar că nu nicio legătură cu cele de-acolo, de la mama lor. Nici măcar alea scumpe, pe care scrie Bio. Nu știu ce să zic. Să fii administrator în zilele noastre e o adevărată provocare. S-ar putea să fiu de acord. Depinde numai de voi.

Înainte de a-mi da consimțământul… ce prostii vorbesc. Mă iertați. N-am închis un ochi toată noaptea…Înainte de a-mi da acceptul… am vrut să spun, vă rog să luați câte o foaie de hârtie. Ca la școală. Poftiți. Pix sau creion, fiecare ce dorește. Scrieți motivul pentru care credeți că eu aș fi cel mai potrivit să ocup postul ăsta. O singură propoziție. Plus semnătura. Simplu. Cât poate să dureze?

Pentru că locuiți în acest bloc și cunoașteți toate problemele locatarilor.

Pentru că nu ați avut niciodată restanțe.

Pentru că adunați gunoaiele din jurul blocului și udați răzorul cu flori.

Pentru că nu scuturați preșurile peste balcon.

Pentru că dați cu mopul după femeia de serviciu. Apa ei pute.

Pentru că nu gătiți cu rântaș.

Pentru că nu încurajați deținerea de câini, pisici, papagali, șerpi sau broaște țestoase în apartament.

Pentru că nu vă crizați atunci când se organizează onomastici la domiciliu.

Pentru că sunteți singur. Nu aveți copii, job cu program fix sau alte responsabilități majore. 

Pentru că sunteți un om bun.

Cine-a scris asta? Domnul Tothdelatrei. Probabil că sunt. Sau nu sunt. Nu știu. Nu pot să-mi dau seama.  

Am zugrăvit casa scărilor. Am cumpărat materiale. Tot eu am plătit meseriașul. Nu vreau să vă imput ceva. Doamne ferește, departe de mine gândul ăsta. Numai că anumite chestiuni trebuiesc lămurite. Ca să nu mai existe zvonuri pe marginea acestui subiect.

Mi-aș fi dorit ca pereții să fie albi iar balustrada, vopsită în altă culoare. Dintr-un motiv de natură practică. În cazul unor eventuale deteriorări, albul, se reface cel mai ușor. Dar pentru că sunt un adept al dialogului, al argumentului, am luat decizia de a sta de vorbă cu fiecare locatar în parte. Pentru a afla și alte opinii.

Alb? Cum alb? Ce, suntem la Medicul de familie? La Gară – în sala de așteptare? La Primărie? Sau la Finanțe? Și-atunci…fiecare a venit cu altă nuanță. Galben, vernil, bej, oranj, roz, violet. Ba chiar cineva –  nu dau nume – a avansat ideea ca pereții să fie gri. Sau maro închis. Că se curăță mai ușor.  

M-am prezentat la mașinăria aia de preparat vopsea cu toate propunerile. Am amestecat… și-a ieșit… un fel de… nici nu știu cum să-i spun. Ce scriu pe cutie m-a întrebat băiatul de-acolo. Unic de A 2 -1. Scara C. Am adăugat alb, am scos-o la capăt până la urmă. N-arată rău.  

V-am rugat de nenumărate ori, nu depozitați obiecte pe casa scărilor. Mai ales, acum. Pereții sunt proaspăt zugrăviți. Nici măcar cărucioarele pentru copii.  Alea pot fi puse în holul de la intrare. Sau pe balcon. Eu am zis, eu am auzit. Nici n-a apucat dispersitul să se obișnuiască bine cu zidul că domnul Dragoșdeladoi, și-a și plantat bicicleta lui cea nouă pe hol. Toți care trec pe acolo se freacă de ea. Urme de cauciuc pe ambii pereți. Am scris un bilețel.

VĂ ROG POLITICOS SĂ GĂSIȚI ALT LOC DE PARCARE PENTRU BICICLETĂ.

L-am strecurat între spițele roții din față. Domnul Dragoșdeladoi, mi-a răspuns prompt. Tot printr-un bilețel. Plasat tot între spițele roții din față.

VINO ȘI SPUNEM PERSONAL.

SPUNE linioară MI. Așa e corect. În fine. Ce mai contează? L-am citit. O dată. De două ori. L-am așezat înapoi, între spițe. Am coborât cu gunoiul. M-am întors, tocmai mă pregăteam să sun la ușa domnului Dragoș, la doi, când observ un al treilea bilețel, de data asta, înfipt între spițele roții din spate.

N-ARE COAIE.

Bănuiam că e scrisul domnului Tothdelatrei. Nu puteam să fiu sigur. Dar acum m-am convins. De altfel, acesta a fost și scopul întâlnirii noastre de astăzi.

Domnule Tothdelatrei… dumneavoastră afirmați… vă rog frumos, nu negați, există dovezi scrise… dumneavoastră susțineți cum că n-aș avea coaie. O secundă. Să-mi dau jos pantalonii. Și chiloții. Așa. Ia te uită, domnule Toth. Cocos de la Filip. Filip și mai cum? Filip Și-atât.