FRAGMENTE SCULPTURALE DE EXCEPȚIE IDENTIFICATE CU OCAZIA CERCETĂRILOR CETĂȚII DE LA INEU
În perioada
16-20 septembrie a fost efectuată o nouă serie de cercetări de parament la
cetatea de la Ineu (jud. Arad), legată de proiectul de reabilitare al acestui
monument important al regiunii.
Cercetările de parament s-au desfășurat în parteneriat cu Complexul Muzeal
Arad, cu sprijinul administrativ al autorităților locale și prin finanțările
oferite de Fundația László Teleki prin Programul Rómer.
La lucrări au participat restauratorul de piatră Péter Módy, istoricii de artă
Attila Weisz, Zsolt Kovács și Villő Szekeres-Ugron, studenta în istorie Melinda
Keresztes, instituția muzeală din Arad fiind reprezentată de arheologul Florin
Mărginean.
Acum câțiva
ani Primăria orașului Ineu a inițiat cercetările prealabile necesare pregătirii
proiectului de reabilitare a clădirii aflate într-o stare avansată de
degradare, între care cercetări arheologice și de istoria artei. Deja
cercetările de parament efectuate în anul 2016 au observat, că în faza de
amplificare a cetății din anii 1530-40 au fost reutilizate ca și material de
construcție mai multe elemente arhitecturale și sculpturale din epoca romanică,
databile în ultimele decenii ale secolului al XII-lea. Cu ocazia cercetărilor
din 2016 a fost posibilă recuperarea a 9 fragmente romanice, printre care mai multe
capiteluri de coloane, de o valoare estetică și istorică excepțională. Dintre
acestea se remarcă două capiteluri, unul decorat cu palmete și celălalt cu
frunze de acant. Lângă acestea merită amintit un alt capitel cu palmete, două
capiteluri cubice, tipice arhitecturii romanice, o bază de coloană cu frunză de
colț și câteva fragmente de fusuri de coloane, unele dintre acestea cioplite
din travertină.
În ceea ce privește proveniența acestor piese, cel mai probabil acestea au fost
recuperate din ruinele mănăstirii Dénesmonostora (Dienesmonostora), atestată
pentru prima oară de documente în anul 1199, dedicată Sfintei Treimi, care la
începutul secolului al XVI-lea era deja depopulată. Ruinele mănăstirii la
sfârșitul secolului al XIX-lea au fost încă văzute de către istoricii Flóris
Rómer și Sándor Márki în zona dinspre Bocsig, fiind documentate și în desen.
Mănăstirea se încadra în bogata rețea de mănăstiri din secolele XII-XIII. în
regiune, din care astăzi cunoaștem doar fragmente sporadice.
”Colecția pieselor medievale a fost îmbogățită în noua campanie de cercetări
cu încă 14 piese arhitecturale și sculpturale, dintre care merită semnalate
două capiteluri romanice, unul decorat cu o frumoasă compoziție de frunze de
acant, iar celălalt fiind un capitel cubic, dar și o bază ornată cu motivul
unui vrej. Cea mai specială piesă din această serie este o cheie de boltă
decorată cu relieful unei rozete cu șase petale, păstrând și cromatica sa
originală, fiind primul element depistat de cercetări din structura unei bolți
romanice. Totodată au fost recuperate mai multe fragmente profilate dintr-un
soclu, fragmentul arcuit probabil al unui portal al mănăstirii, și fragmentul
din montantul unei porți de dimensiuni mai mici. Pe lângă aceste piese au fost
identificate și o serie de fragmente valoroase, care nu au putut fi recuperate
din zidării: la nord de actuala intrare a cetății baza unui portal romanic
monumental (decorată cu motive zimțate executate din stuc), în rezidirea porții
originale fragmentul unui stâlp fasciculat, iar în subsolul turnului
nord-vestic două plăci cioplite din piatră cu suprafață pictată. În afara
acestor piese mai interesante zidurile cetății păstrează mai multe fragmente
arhitecturale de dimensiuni mai mici, provenite din mănăstirea amintită, ori
din clădirile mai vechi ale cetății sau din edificiile fostei mănăstiri
franciscane medievale târzii din Ineu, dispărute”, Attila Weisz, istoric
de artă, Universitatea de Artă și Design Cluj-Napoca.
Fragmentele arhitecturale și sculptate recuperate din zidăriile cetății au
ajuns în muzeul arădean. Din cauza importanței acestor piese, specialiștii au
propus să organizeze o mică expoziție temporară itinerantă, dar locul de
expunere permanentă al acestei colecții ar trebui să fie în spațiile renovate
ale cetății din Ineu. După demararea lucrărilor de restaurare, preconizată în
anul 2020, este posibilă și apariția a altor piese excepționale. La ora actuală
colecția ineuană este una dintre cele mai importante și bogate ansambluri de
piese arhitecturale și sculpturale romanice din regiune, dar importanța
istorică și legăturile stilistice ale vestigiilor depășesc cu mult limitele
acestei regiuni.
Fundația László Teleki dorește ca, împreună cu instituțiile de profil din
țară, în viitor să demareze un amplu program arheologic, care ar viza cercetări
legate de o serie de mănăstiri importante din epocă din Transilvania și din
zona Partiumului (mănăstirea Ahtum, Bulci, Cluj-Mănăștur, mănăstirea din Meseș
și mănăstirea Dienes de la Ineu).
CETATEA INEULUI
Localitatea Ineu, menționată pentru prima oară în documentele medievale în anul
1214, ajunge în 1387 în proprietatea renumitei familii Losonczi, aparținând
domeniului cetăților Dezna și Pâncota. Castelul fortificat din Ineu al familiei
apare în documente în anul 1474. Această primă fortificație, construită pe
malul râului Crișul Alb, a fost amplificată de către familia Losonczi, și
întărită după principiile arhitecturii militare renascentiste, cu turnuri de
colț în anii 1530-1540.
În timpul campaniilor otomane care s-au desfășurat chiar în această regiune
fortificația juca deja un rol cheie în politica defensivă a țării. După moartea
eroică a lui István Losonczi în asediul otoman al Timișoarei din anul 1552,
cetatea a fost moștenită de văduva și de fiicele lui, aflate în tabăra
prohabsburgică, dar în 1565 a fost ocupată de principele Transilvaniei, Ioan
Sigismund de Zápolya. Începând cu acest eveniment cetatea, aflată în zona de
tampon dintre Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și Principatul Transilvaniei,
își schimbă frecvent proprietarii. În 1566 a fost ocupată de către turci, dar
în timpul războiului de 15 ani, în 1595 este recucerită de principele Sigismund
Báthory, urmând ca în anii 1630-1640, în timpul principelui Gheorghe Rákóczi I.
să fie extinsă și modernizată cu patru bastioane exterioare de plan romboidal
(dintre care s-a păstrat până astăzi doar cel sud-estic). În perioada dintre
1658 și 1693 fortificația ajunge din nou sub ocupație turcească, în acest timp
fiind edificată lângă cetatea interioară și o geamie musulmană, demolată în
anii 1950.
După reocuparea acestor regiuni la sfârșitul secolului al XVII-lea de către
trupele creștine, în anii 1730 cetatea își pierde treptat importanța sa
militară, în 1742 ajungând în proprietatea familiei Péterfy, urmând ca în anul
1808 ansamblul aflat într-o stare din ce în ce mai ruinată să fie achiziționată
de către familia Atzél.
În perioada 1870-1872 ruinele au fost reconstruite în stil istoricizant de
către Péter Atzél, după proiectele arhitectului hamburghez Karl Hantelmann, cu
această ocazie primind clădirea actuala sa înfățișare ce imită cetățile
medievale. În anul 1874, din cauza unor probleme financiare, Atzél și-a vândut
armatei clădirea reconstruită, care a renunțat nu peste mult timp la ea, și în edificiul
de dimensiuni monumentale a fost amenajată în anul 1904 o școală ajutătoare,
instituție care a funcționat în clădire până în anul 1998.
Clădirea a fost preluată de către Primăria de la Ineu în anul 2004.
Cu ocazia reconstrucției cetății din anii 1870 a fost găsit deja un capitel romanic reprezentând relieful unei sirene,
ajuns în anii respectivi la Budapesta, și care la ora actuală este expus în expoziția de bază a Muzeului Național Maghiar.