GÂNDURERI

Acum o săptămână, mi-a murit un prieten. Pe lângă nenorocirea morții, în sine, și mai tulburător e faptul că și-a luat viața. Într-un mod absolut șocant. Avea patruzeci de ani. Îl știu de la trei ani, pe mama sa o chema Doina, o femeie extrem de frumoasă, tatăl său era Sandu. Părinții noștri erau prieteni, am devenit și noi. Bogdănel era un copil vesel și drăguț, a crescut și, din exterior, era un tip care a reușit. Avea un copil frumos, trecuse într-adevăr prin greutăți, părinții se duseseră mult prea repede dar, repet, din exterior, părea un tip cerebral. Nițel retras, dar așa sunt majoritatea. Vinerea trecută, s-a aruncat în gol de pe terasa de la Continental. N-a avut nici o șansă, dar programase să n-aibă nici una.

E genul de nenorocire care te lasă mască. Am fost la priveghi, să-mi prezint ultimele omagii unui om fain, pe care îl știam de o grămadă de timp. Toți am fost șocați, toți prietenii săi. Toți ne-am promis să ne vedem mai des, avem doar o viață, uite ce se poate întâmpla. N-am făcut-o, și înțeleg și asta. Viața ne mănâncă viața, nu mai avem timp de nimic, abia avem timp de noi, și poate e mai bine așa, cel puțin câteodată.

Bogdan era în depresie. Faptul că, acum, o grămadă de neîntrebați caută motive și vin cu soluții, e absolut degeaba. Câteodată e chiar enervant. Trebuia să facem asta, eventual, cât timp era în viață. Pentru că prietenul nostru dispăruse de o perioadă din lume. Nu prea ne-am înghesuit să vedem ce-i cu el. Eram prea ocupați probabil, unii cu propriile depresii, alții cu pozatul în oameni de succes. Ca depresiv, știu cât de dureros poate fi să vezi tsunamiul de ipocrizie din viața de zi cu zi și de pe rețelele sociale, cu toți distrușii pozând în unicorni ai succesului, cu toate pastilatele rânjind de pe plaje și prispe de case de poveste. Îți vine să mori la propriu. Știu cât de enervanți pot fi depresivii, cum se ascund, cum se izolează la modul că nici Arafat nu-i putea izola mai bine. Știu și faptul că, inițial, toți vor să facă oareșce pentru ei, ca apoi să-i lase baltă. E letargică depresia, ești mort cu mult înainte de a fi mort. La fel, înțeleg și faptul că nu poți scăpa de tot de depresie. Într-un fel, chiar dacă sună groaznic, Bogdănel a câștigat lupta cu depresia. E oarecum singurul mod. În rest, poți face doar armistițiu.

Câteodată, se adună atât de multă durere, că nu mai poți. Am fost și eu acolo, și am încercat să înțeleg. Am încercat tot, ca să scap. Pe moment, am o rețetă care încă merge. Îmi permit să fiu distrus doisprezece minute pe zi. Bogdan nu a avut cele doisprezece minute. Sau poate n-a mers la el. A-i judeca gestul e dovadă de cinism, ignoranță și e de porc. Sunt sigur că nu a fost o decizie ușoară. Îți trebuie coaie ca să faci așa ceva, să te lupți împotriva tuturor instinctelor tale. Faptul că a ales să plece în modul în care a plecat trebuie să fie un semnal de alarmă, nu o bârfă de cafenea. Poate a vrut să transmită ceva, poate a vrut o modalitate sigură de a pleca. Nimeni nu știe.

Cum, la fel, nu-i treaba nimănui cine e de vină pentru asta. Vinovați sunt mai mulți, nu e doar o cauză, și oricum viața merge înainte. Dacă te sinucizi ca să atragi atenția, o vei atrage pentru o perioadă scurtă. Dacă o faci pentru a te răzbuna, i-ați gândul, nu-ți lua zilele. Asta îmi repet, aproape zilnic. Cei cu adevărat vinovați își găsesc întotdeauna scuze. Jocul ăsta de-a victima merge, și merge bine. Probabil Bogdănel căuta reciprocitate, cea mai mare minciună pe care a născocit-o mintea omenească. Karma nu funcționează întotdeauna, și poate se săturase să tot aștepte să funcționeze. Cum nu merge nici chestia aia cu iertarea. Nimeni nu iartă cu adevărat pe nimeni. Mergem înainte bușiți, în fond toți suntem suma cicatricilor noastre. Ne agățăm de un vis, apoi de un scop, apoi de o persoană, apoi de o amintire, apoi de o răzbunare, apoi de o foame. La un moment dat, de nimic. Atunci, abia atunci pleci acasă. Abia atunci scapi.

Drum bun, Bogdănel. Te vom ține minte până când te vom uita. Știi, avem o viață.