GANGSTA

Trăim vremuri altfel. Din niște puncte de vedere, ne întoarcem la începutul anilor nouăzeci. De fapt, dacă stau să mă gândesc, nu cred că am plecat vreodată din bula aia temporală. E o chestie ciudată, dar atât de normală, psihologic vorbind. Nu mergi mai departe până ai răspunsurile. Și, în cazul nostru, răspunsurile n-au venit. Și nici nu se grăbesc să vină.

Și, de aia, toți vor să fie gangsta. Ca atunci. Problema e că nu poți să te transformi așa, peste noapte. Mai ales, nu poți să te dai șmecher în fața celui care te știe de când erai fraier. Uite, pentru știința voastră, două lucruri pe care nu le fac gangsta. Nu plâng decât pentru pizde, și nu toarnă. Niciodată. Adică au onoare. De aia, de cartier, dar onoare. Și respect.

Un gangsta e la fel și în Quattroporte, și în Focus. E amabil, evită violența și își vede de treaba lui. Iar treaba ui și-o știe el și ai lui. Fie că e în trening sau în costum la patru ace, e el, nu încearcă să fie Tupac sau Boja. În primul rând, e o bancă de informații. Pe care le ține pentru el. Când bate, bate bine. Când ia bătaie, își asumă asta. Când cade, nu trage toată strada după el. Poate fi traficant de țigări sau director de multinațională, poate fi bărbat sau femeie, sau transgender. Totul ține de atitudine. Nu se împiedică de ceea ce zic haterii, dar când e atacat, ripostează. Și, când o face, o face al dracului de eficient. Dacă e un gangsta adevărat, își creează perdele de fum, jocuri de oglinzi, pentru că știe că oamenii trebuie să mestece tot timpul în căcat despre cei pe care îi invidiază și admiră.

Un gangsta adevărat încearcă să evite mediocritatea în ceea ce face. Fie că-i politician sau traficant de cocaină (deși genul ăsta de afaceri se întâlnesc, câteodată), un gangsta încearcă să se autodepășească. Un gangsta nu e neapărat un interlop, majoritatea celor pe care îi consider așa activează foarte legal, și respectă oamenii. Căci despre respect și onoare e vorba. Că altceva nu contează. Banii vin și se duc, depinde cât noroc și minte ai. Prostia și domnia se plătesc scump, credeți-mă.

Când văd divizia asta de papagali încercând să se dea ceea ce nu vor fi niciodată, îmi vine să râd. Dar n-o fac. Pentru că e de plâns să vezi cum toți umpluții de estrogen se dau rotunzi, și scuipă tot la prima strigare. Dacă delațiunea a devenit sport național, ăștia sunt campionii. Plăpânzi bârfitori de salon de biliard, frustrate pușcate și reșapate, o faună atât de eterogenă și tristă în același timp, te-apucă amocul când îi vezi. Aproape că-mi vine să aplic corecții, dar e mai bine așa, e mai simplu, doar stau și contemplu cum toate paiațele se dau Bella Hadid, și toți pitecantropii se cred Scarface. Aș vrea, câteodată, ca Aradul să fie în nordul Mexicului. Nu numai pentru că-i cald.

Ah, și încă o chestie. Așa, de final. Când e deranjat, un gangsta, de orice vârstă sau condiție, redevine ce e de fapt. Un prădător periculos.