GHEENA (DESPRE SINUCIDERE, CU MULT DRAG)

Să scrii despre dorința de suicid e sinucidere curată. Cel puțin jurnalistic vorbind. Literar, poate-ți crește cota, dar oamenii, oh, oamenii care te citesc pă ziar, oare ei ce o să spună? Că ei vor să vadă cum împroști în proști (mișto joc de cuvinte, nu?), nu să audă cum te plângi tu pe trei voci (prietenii știu de ce nu). Doar că, de ceva timp, îmi pasă mai puțin de ceea ce cred unii sau alții, iar eu nu prea mai știu ce să cred. Și, vorba aia, pendulez oricum undeva între realitate și viață.

Depresia e un șarpe care, odată cuibărit la pieptu-ți, nu mai pleacă. Fiind un șarpe, ca majoritatea oamenilor de altfel, depresia se știe ascunde, se poate preschimba, se reprofilează, ia forme dintre cele mai diferite. Dar nu pleacă niciodată. E tot timpul cu tine, e mâna mizerabilă cu gheare lungi, care te mângâie pe creștet în timp ce-ți plângi disperarea, reamintindu-ți cât de simgur ești, cât de lipsită de sens ți-e viața, cât de mult ai ratat, ce eșec plenar ești. Încerci să scapi, dar uite, toți sunt bine în jurul tău, toți zâmbesc, sunt relaxați, merg în concedii minunate, își aranjează părul, râd, se simt bine, trăiesc. Tu ești planta aia de apartament care stă în partea opusă geamului, uitându-se cu jind cum afară se întâmplă ceva, orice, dar nu poate ieși din ghiveci. Ești cățelușul orb cu trei picioare, care nu poate merge niciunde, ești limba fără papile între șase mii de feluri principale, gătite de cei mai mari bucătari. Ești cea mai bună voce, pe o insulă complet pustie.

Am avut multe dimineți în care nu am vrut să mă trezesc, și dacă am făcut-o, a fost fiindcă m-au silit prietenii sau treburile urgente, devenite urgente pentru că amânasem la nesfârșit momentul. E o lene inerentă a depresiei, una care se întinde ca o negură peste patul din care nu vrei să te ridici, ca o plapumă infectă, care te infectează și mai mult. Și atunci, apare ideea plecării. Pentru că e dureros, e foarte dureros. Și nu prea poți scăpa de tine însuți.

Și vin sfaturile, date din inimă de altfel. Ocupă-ți timpul cu altceva. Fă sport, crește nivelul de endorfine. Rupe-o cu trecutul, focusează-te pe viitor. Învață să te iubești, învață să ierți, să te ierți, descoperă-l pe Isus, sau cabala, mergi la yoga, inițiază-te în Reiki, bucură-te de ceea ce ai. Ai mulți oameni care țin la tine. Nu îți lua validările de la alții, cunoaște-ți valoarea. Folosește logica. Nimic nu e veșnic. Fii bărbat, nu pizdă. Fii happy. Toate astea, ca un val uriaș de simpatie pe care tu îl înțelegi ca milă. Că, într-un fel, așa și e. După un timp, și astea încetează. Vine liniștea, și cu ea groaza de singurătate. Groaza că ești abandonat. Și că nu vei fi fericit. Niciodată.

Eu îi învinuiesc pe americani pentru asta. Începând cu constituția lor, cu acel înșelător pursuit of happiness, acea iluzorie căutare a fericirii, de fapt un îndemn ipocrit de a face mai mult, de a munci mai mult pentru alții, crezând că o faci pentru tine. Și continuând cu toată această democratizare a unui concept eminamente filozofic și profund teoretic. Și extrem de personal, ca accepțiune. Toate cărțile și filmele cu happy-end, luptă și visul ți se va împlini, vai, presonajul negativ are o tiradă suficient de lungă pentru ca eroul să scape din capcană și să-l învingă. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Acea fericire tâmpă, pe care am crezut-o și eu, atât de mult timp. Sincer, nici nu știu ce e mai bine, să fiu tâmpit sau depresiv.

Ideea că moartea te va elibera e atât de tentantă atunci, că începi să-ți faci scenarii. Acolo unde locuiam, aveam o cameră goală. Era doar un secretaire și am pus la un moment dat pe el diverse unelte pentru când va fi să fie. Niște sfoară, un cuțit bun, ceva detartrant, niște pastile, un cablu electric neizolat. Doar că, fiind artist, voiam să fie ceva glorios. Voiam să pictez pereții cu propriul sânge, cu versuri din Divina Comedie, cu referiri la De Rebus Incognitis sau cărțile zoroaștrilor. Norocul meu și ghinionul unora. Logica a pus o întrebare simplă. Cine dracu crezi că va înțelege simbolistica semnelor și citatelor? Că, totuși, e greu. Și, mai departe, cui crezi că-i va păsa? Vei fi noutatea macabră, discutată o săptămână sau o lună, dar lumea va merge înainte. Te vor uita. Vei fi ciudățenia de discutat atunci când rămân în pană de dialog, la chefurile lor nostalgice și pline de platitudini ridicole. Vei fi acel “ar fi putut fi…”. Asta m-a salvat. Am rămas viu, sarcastic și depresiv.

De asemenea, m-a salvat un prieten bun, cel care m-a mai salvat o dată, în trecut. Care mi-a spus:”Basil, oricum ai inima în pioneze. La modul în care simți tu loviturile de acum, la un moment dat vei ști că te duci. Atunci, cheamă-ți femeia, acea femeie, iubește-o și, când ai gheara pe inimă, spune-i că simți cum te răcești față de ea. Apoi dă-ți duhul și, cum ești mare, o vei bloca dedesubt. Te vei răci treptat, iar ea va transpira sub tine și va face pneumonie. Și va muri și ea, să nu mai plângi că nu moare nimeni după tine”.

Pentru că umorul omoară omorul.