GRAS

Am început să apar ceva mai des la televizor. Știu, nu-i o idee neapărat bună, și nu-i nici măcar un motiv să mă laud. Doar că unii oameni mă invită, crezând că am ceva inteligent de zis. Câteodată am, de cele mai multe ori mă emoționez. Mi-e mai frică de camera aia decât de Monica Belluci dacă mi-ar intra în dormitor. Dar materialul acesta nu e despre asta, și nici măcar nu e un moment de acela narcisist, de care am destule, cât să umplu un pod și o pivniță de vinuri. E doar legat de aparițiile mele la televiziune. Și doar de vizual.

Aseară, începeam să scriu un editorial oarecum cultural. La TV, era o reluare a unei emisiuni unde fusesem invitat, eu și viceprimarul Lazăr Faur. Și îmi scrie o doamnă, din lista mea de prieteni, nu o cunosc personal, un mesaj grijuliu, în care îmi transmite cum e ea îngrijorată că m-am îngrășat, și nu îmi stă bine la televizor, și nu dau un exemplu bun privitorului, că sunt inestetic și am gușă, și ar trebui să slăbesc vreo 30 de kile, să arăt ca viceprimarul, că așa e normal, și merge mai departe, că promovez un mod de viață nesănătos, cu toate referirile mele la tutun, alcool, nopți nedormite etcaetera. Pe scurt, că sunt de porc și nu dau bine la teveu. A urmat un șir de rețete de slăbit pe bază de pastile mai mult sau mai puțin naturale, mai mult sau mai puțin chinezești. Și un mesaj de noapte bună, cu addenda să mă gândesc la copiii care mă văd pe sticlă.

În mod normal, răspunsul ar fi fost direct, clar și împănat cu referințe la rude de sânge. Dar m-a pus pe gânduri atitudinea grijulie, de părinte îngrijorat. Așa că răspund aici. Model nu-s pentru nimeni, nici măcar pentru mine. Copiii nu se prea uită la televizor, și sigur nu la mine și emisiuni la o televiziune locală. Poate copilele, alea mai mari, dar asta e altă poveste. Nu promovez nimic, decât pe bani. Preferabil mulți. Pastile de slăbit nu iau din principiu, s-a demonstrat că sunt nesănătoase. Și, oricât de simpatic mi-ar fi Lazăr Faur, nu vreau să arăt ca el. Nici ca și celălalt viceprimar și prieten, Ilie Cheșa. Nu am aceeași structură osoasă și politică. Suntem prieteni, dar suntem diferiți. Frumusețea democrației și a unicității morfologice.

Cât despre îngrășat, asta-i o poveste lungă. Începe aproape o dată cu mine. E, probabil, lupta vieții mele. Până la patru ani, eram un schelet ambulant. Apoi, alți cinci ani, greutate normală. Pe la nouă ani, am început să mă îngraș. Eram un copil vesel, plin de viață și un pic supraponderal. Cam din clasa a cincea, am început să iau bătaie pentru că eram un gras ochelarist. Cu ochelarii nu am avut ce face, dar printr-a opta m-am săturat să o încasez pentru asta, așa că m-am apucat de culturism și de box. Un an mai târziu, nu mai eram gras, eram foarte bine făcut, dar m-am apucat serios de fumat, petreceri și fete. Pe la optsprezece ani, aveam puțină burtă, nu ceva semnificativ, așa că am continuat viața de rocker. Pletele erau mai importante decât foalele, așa că nu prea m-a interesat. Am întâlnit o tipă mișto și m-am însurat. Ea gătea minunat, așa că ne-am îngrășat amândoi. Adoram să mănânc, sunt dependent de gustul bun, așa că e oarecum greu să mă abțin. Am încercat diverse variante de diete, toate au mers puțin, cu mari sacrificii. Apoi am cunoscut pe altcineva, am divorțat și m-am recăsătorit. Noua mea soție nu era un as în bucătărie, dar compensa în alte părți ale casei. Am slăbit puternic, m-am apucat eu de gătit, reușeam să stau undeva pe la 85 de kilograme.

Apoi am făcut infarct. Și totul s-a schimbat. Medicația pe care o iau de atunci îmi încetinește puternic metabolismul. Ca urmare, an de an, m-am îngrășat. Am avut și ghinionul unui accident auto, așa că am mai stat vreo cinci luni la orizontală. Am încercat tot felul de diete, țin minte că, într-o perioadă, am băut la amiază și seara doar câte un shake. În patru luni, slăbisem două sute de grame. Am lăsat baltă dietele și am încercat să reduc porțiile. Nu mi-a ieșit. Prin 2013, aveam 130. Am început o dietă radicală, fără pâine, paste, morcovi, grăsimi, mazăre, zahăr, cartofi, sucuri carbogazoase. Pe scurt, doar pui la grătar, legume și ananas. Și niște extracte care mă ajutau la slăbit. Asta a mers. În cinci luni, am ajuns la 95. Era mult mai bine, dar exista ceva ascuns acolo, ceva ce mi-a dat viața peste cap. Toate schimbările și frustrările mele legate de gust m-au făcut depresiv. Eram la o greutate optimă, dar arătam bolnav și eram nefericit. Endocrinele au început să secrete substanțe aiurea, și am dat într-o depresie din care mă chinui și acum să ies. Restul întâmplărilor din ultimul timp nu m-au ajutat să scap de starea asta, doar m-au afundat și mai tare în hău. Dar măcar scriu mai bine, ăsta e singurul câștig.

Așa că nu știu dacă o să slăbesc îndeajuns ca să stau cum trebuie pe sticlă. Sincer, nu e cea mai mare problemă a mea acum. Nimeni nu mă mai bate pentru că sunt gras, fetili nu mă consideră, încă, cel mai bun prieten, așa că, probabil, nu sunt chiar atât de imens. E lupta mea, și o duc în termenii mei, câte o bătălie pe zi. Și e greu, că nu e ușor. Cât despre grija asta legată de cum arătăm, în detrimentul a ceea ce suntem, mi se pare un pic cam mult. Pozele nu pot vorbi, iar talentul și caracterul nu au dimensiuni ideale, date de alții.