ÎN LUMEA SUNETELOR FALSE
Au americanii ăştia (că tot ne plac atât de mult), o vorbă. It ain’t over until the fat lady sings. Adică spectacolul nu e gata până când nu cântă primadona. E momentul aşteptat de toţi. O să le scuzăm americanilor textul cu femeia grasă. În fond, pragmatismul primează, până şi în expresii. Pe de altă parte, e mai înţelept să îi lăudăm, pe ei, stilul lor, democraţia lor, paştele şi dumnezeii.
Şi la noi, primadonele sunt primadone. Şi toată lumea aşteaptă aria de final. Tot corul robilor, alias poporul român, aşteaptă cu sufletul la gura sobei reci şi a caloriferelor la suprapreţ, uverturile tuturor cântăreţilor ce ne populează, cu sau fără voia noastră, scena. Şi degeaba încercăm să ne ascundem. Unele sunete pot penetra orice perete. Antifonarea e o opţiune doar dacă te-ai hotărât să mergi pe un alt drum, rupt în gură şi rupt de lume. Iar sihăstria impusă nu se poartă anul ăsta.
În schimb, orice afon poate deveni primadonă, măcar pentru o perioadă. E plin de cântăreţi, care îmi umplu urechile şi sufletul de zgomot. Partitura e aceeaşi, publicul e, oarecum, acelaşi, doar primadonele se mai schimbă, dar nici ele prea mult. Nu-ţi va rămâne starleta din Traviata, varianta blondă, necenzurată şi dâmboviţeană, Băse va fi liderul de necontestat al Corului Vânătorilor de mătuşi cu nume ruseşti, iar Ion Iliescu va fi reţinut, de toţi muzicologii de pripas, drept Cneazul Igor de România. Exemple ar putea fi, mulţime, dar nu e treaba mea să vi le pun pe tavă. Ca să fiu sincer, aş pune o mare parte din aceste exemple la cuptor, nu la tavă, un cuptor preîncălzit, la 200 de grade Celsius.
Se poartă muzica, se poartă critica muzicologilor de specialitate. Toţi analiştii care bat câmpii la televiziuni mai mult sau mai puţin partizane, pe aceleaşi partituri, spre deliciul muzicologilor amatori din faţa blocului, pe care nu-i mai pun în mişcare nici noile filme porno. Atâta fals în muzica sferelor mai mult sau mai puţin înalte, că nu pot să mă întreb de ce nu umblăm puţin la mixere. Ar trebui să acordăm instrumentele. Ar trebui să avem puterea să-i scoatem din sală pe lătrăii care se cred cântăreţi de operă.
Primadona ţării ăsteia, dacă vreţi, prima primadonă (sic!) e cântăreaţa cheală, cu perucă, zâmbet strâmb și mandolină. Şi, într-adevăr, nimic nu se termină până nu cântă. Şi, când o face, o face atât de fals, că ne dă sângele pe urechi. Și, în altă notă, am schimbat ţipătul răguşit al cucuvelei pe o sirenă de vapor, crezând că, la 22 de atmosfere, sunetul e pur şi dărâmă tot ce-i rău. Și apoi am venit cu Tannhäuser, crezând că facem o mare chestie, și-a ieșit, din nou, un fâs.
Ne-am înşelat, ca de atâtea ori înainte. În loc de horn, a ieşit o un cântec al sirenelor combinat cu o flatulență aliată, să ne adoarmă auditiv şi olfactiv, oricum foarte eficient. Şi au reuşit. Nu mai vrem decât linişte, liniştea aceea fără speranţă, liniştea sinucigaşului ratat. Gata, s-a mai dus o săptămână, am trecut-o şi pe asta, în ritmul aiurea al muzicii de cameră, de camera derutaţilor, am supravieţuit.
Trebuie să ne detaşăm de toate astea. Hai să le dăm un „La” tuturor muzicienilor pripășiți pe aici. Nu toți scopiții sunt farinelli.