ÎNTRE DOUĂ LUMI

Titlul nu e neapărat bun, dar nu-l schimb nici de-al naibii. De fapt, nici nu-i vorba despre asta. E vorba de un sentiment, care nu mă mai părăsește (de fapt, nu m-a părăsit niciodată, de când mă știu). Însă acum e mult mai pregnant. E vorba de feelingul acela că trăiesc două realități paralele. Vorba aceea, vibrația zilei e doi. Poate și pentru că e marți dis de dimineață, iar eu nu pot dormi nicicum, deși am de lucru o grămadă.

Sunt două realități, în care viețuiesc și eu, și voi. Una e cea pe care o numim realitatea obiectivă, te trezești, bei apă, te piși, faci cafea, încerci să-ți redescoperi identitatea, eventual mănânci ceva, pleci la treabă. Cealaltă e realitatea de la știri, cu mii de infectați, cu zeci de morți, cu o epidemie care face de rușine ciuma bubonică, realitate pe care efectiv nu o vezi până nu deschizi televizorul. Asta în timp ce în țările de lângă nu se întâmplă așa ceva. O fi ceva de la aer, sau poate țiganii întorși din vest erau singurii purtători ai virusului. Nu știu ce să zic. Îmi pun masca și merg la cumpărături. N-ar trebui să o port, sunt cardiac, dar nu pot să-i explic asta paznicului de la supermarket, devenit instant cerber de serviciu. Trăiesc liber, dar după reguli stricte.

E o dublă realitate. Într-una, iau amendă de la poliție dacă nu am mască în piață, în alta, oamenii legii (urăsc sintagma asta) păzesc interlopii la un priveghi. Care n-au măști, desigur. Mă uit și nu câștig nimic, în afară de o stare de frustrare. Cineva, nu știu exact cine, ne ia la mișto. Ca și cum ne-ar pune să deschidem gura, ca să scuipe înăuntru. Îmi vine să urlu. Sunt un cetățean al acestei țări, am măcar dreptul de a nu lăsa nici o autoritate să își bată joc de mine. Încep să fiu de acord cu Trump, în ceea ce privește OMS.

Stau la parter, și-mi vine să sparg parbrizele tuturor mașinilor cu șoferi mascați. Îmi vine să urlu la ei, dar sunt convins că nimeni nu ar înțelege. Sunt două realități, cu una prea mult. Televizorul are două programe: Covid și Emi Pian. E realitatea mea și realitatea lor. Simt că o iau razna. Două lumi. Una în care restaurantele sunt închise, și bisericile deschise, alta în care totul e deschis, totul e posibil, și nimeni nu se îmbolnăvește. O realitate în care există cancer, cardiopatie ischemică și hepatită, o alta în care toată lumea care moare, moare de Covid.

Poate ar trebui să facem un referendum pentru normalitate. Să-l facem o dată cu alegerile locale, să fie și acolo două realități. Să stăm goi pușcă și mascați, crăcănându-ne între două lumi.