IREPARABIL

Dintre zecile de fotografii cu Răzvan, aceasta este preferata mea. E făcută de Țucu Zărăndan, de aia nu se vede în poză. Eram la Târnova, după o noapte cu peripeții, Răzvan sforăise îngrozitor, eu eram nedormit, și cu toate astea, Coita arăta mai obosit decât noi. Începusem o discuție despre o eventuală uniune jurnalistică la Arad, când Răzvan m-a oprit din bătut câmpii și mi-a zis că mai bine să facem o olimpiadă pentru politicieni cu dizabilități. Am râs vreo oră, făcând scenarii aiurea și aberând pe marginea subiectului. Apoi am plecat spre Arad, iar șoferul era, ca o crudă ironie, un antreprenor de pompe funebre.

Nu mi-aș fi imaginat că Răzvan va fi primul care pleacă din echipă. Dacă ziceți că eu sau Dan arătăm pe jumate duși, este pentru că nu avem o poză cu Țucu, la acea întâlnire. Purta sandale, pălărie și vestă de camuflaj. Tonul acesta ironic pe care îl iau scriind despre un eveniment cumplit, e pentru că încerc să îmi înghit lacrimile, și pentru că Răzvan ar fi preferat să zâmbim și să ne amintim de momentele frumoase și haioase pe care le-am trăit împreună. Pentru că Răzvan Crețu a trăit, spre deosebire de majoritatea, care doar există. Și e frumos și bine să ne amintim de tipul fain, cu umor spumos, cu inteligență nativă și extrem de intuitivă, pe care am avut norocul să-l cunoaștem și onoarea de a-i fi prieteni. Dispariția lui Răzvan e o pierdere ireparabilă, și știu că voi plânge peste câteva ore, când îmi voi lua rămas bun de la prietenul meu. Dar voi păstra amintirea spiritului său plin de viață și umor, și conștientizarea faptului că ne vom revedea, la un moment dat, cu toții.

Și poate Coita nu va mai arăta atât de obosit.