KARMA

E șapte dimineața, ziua de crăciun. Sunt în Wings, la petrecerea privată a lui Marcel. Beau de la șapte seara. Douăsprezece ore. Am băgat vin, lichior și multe, multe shoturi. Nici măcar pilit nu sunt, sau bine, sunt puțin nesigur pe piciorul drept, dar nu sunt sigur niciodată pe el, mă bâțâi și când sunt lacrimă. Marcel stă de vorbă cu Tibi, Lumi vorbește cu Gigi și cu George, Tinu îi povestește ceva Ancăi. În penumbră, la altă masă, Gunther încearcă să comunice cu Sergiu, sau invers. Sunt destul de prăjiți, dar îl știu pe Sergiu, e vicecampion la sporturi lichide de sărbători, așa că va mai duce mult și aproape bine. Sunt becuri roșii aici, să-mi ardă și mai tare creierii bătuciți. Pun o piesă care nu place nimănui. Deja m-am obișnuit. Nici nu mai protestez. După un asemenea an, karmic de-a binelea, nu mai zici nimic.

Mă uit spre Gunther și mă gândesc c-aș da un iureș prin centru și prin Bujac, prin Alfa și prin Vlaicu. Am vreo câteva adrese interesante. Bun, și ce dacă? Ce să le spun? Ce să le fac? Nu, mai bine stau blând și îmi mestec neputința. Și putința, încă sunt viu, sunt mai bine, chiar dacă presiunea asta a sărbătorilor e aproape insuportabilă. Sunt încă viu, nici măcar nu mă mai doare fierea. Probabil s-a topit de la alcool. Sunt încă viu, anul ăsta, care mai are câteva zile și se duce dracului în negura uitării, nu m-a ucis. Mai iau o gură de lichior și rememorez. An karmic. An greu. Ce am pierdut anul ăsta?

Păi, mi-am pierdut încrederea. După ce te prinzi cum stau cu adevărat lucrurile, te prinzi c-ai fost naiv, dar foarte naiv, ca să nu zic de-a dreptul prost, că nu ești singurul vinovat de toate relele care se întâmplă cu tine și în jurul tău, când te prinzi că te-au mințit, că te-au amăgit, că au ținut la tine mult mai puțin decât ai ținut tu la ei, că ți-au ascuns atâtea lucruri esențiale, numai ca să le fie lor bine, că te-au părăsit fără nici o remușcare, că te-au jignit și ți-au rupt inima, că te-au lucrat ca la Nufărul, nu mai ai încredere în nimeni. Nu ca până acum. Cumva, îți dai seama că nu merită, nu merită durerea, nu merită regretul, nu merită furia ta. Dar cu toate astea, nu poți să te oprești. Ne margaritas objice porcis. Îmi hârâie capul. Ce am pierdut?

Aproape mi-am pierdut mințile anul acesta. A fost un rollercoaster emoțional abject, m-a tocat până la penultima sinapsă. Dacă nu era Tinu, de mult îmi luam capătul. Vreau să-i mulțumesc din nou, dar e prea prins în conversație, și știu că oricum nu-i plac fazele de genul ăsta, îl emoționează. Totul e atât de complicat, totul s-ar fi putut termina atât de simplu. Dar nu s-a terminat. Îmi duc rănile adânci pe mai departe, și sper că nu supurează sub cicatrici. Înțeleg că lucrurile astea durează. Nu-s bine, nu sunt bine încă, îmi pare stranie casa mea goală, somnul vine foarte greu acolo.

Mi-am pierdut somnul. Am trei ore maxim de lumină pe zi, noaptea mi-e tovarăș, bonă și călău. Luni de zile mi-a fost groază să dorm, patul îmi era dușman chiar și când era plin de trupuri tinere și fierbinți. Mi-am pierdut copilul din mine, și încerc să îl regăsesc, bucuriile acelea simple, răsăritul care să nu mă prindă cheaun, ca să mă pot bucura cu adevărat de el. E o mare diferență între eu din ianuarie și eu din decembrie. Am pierdut niște oameni, sau m-au pierdut ei pe mine. M-am pierdut și eu, la un moment dat. asta e. Bine că am scăpat. Sau nu. Nu mai știu nici eu.

Cu speranța e mai ciudat. Am pierdut-o, am regăsit-o, iar am pierdut-o, iar a apărut. E ciudată speranța asta, ca o pisică nebună, care se ascunde și iar se ivește, când nu te aștepți. Și-n acea licoare citi-vom naufragiul ce ne-așteaptă. Mai beau niște lichior. Ăsta și romul merg cu contemplarea. Nu pot să nu fac o paralelă între momentul acesta și anul care tocmai trece. Anul acesta, karmic până la durere, e ca dimineața de după cheful de Crăciun, când se sparge petrecerea. Poți simți deja mahmureala în aer.

Mi-am pierdut buricul degetului mijlociu. Am chinuit cu el o grămadă, am luat-o razna de la durere, dacă vine iarăși dictatura, torționar mă fac, că știu ce doare ca frastul. Acum, când arăt degetul mijlociu, o fac cu stânga, iar la pocnit din degete tot pe mono sunt. A devenit mocnit din degete. Nu-i bai, măcar am un semn exterior, să-mi aducă aminte de anul ăsta, în caz că uit. Ceea ce nu prea cred că se va întâmpla. Ca și chestia aia cu doritul de bine. Simt că mi s-a dus o bună parte din bunătate, din empatie, că devin cinic și rece, și nu vreau asta, vreau să fiu cel care eram, dar mai puțin idiot, dacă se poate, mulțumesc frumos. Vreau să termin cu anul ăsta, înainte să mă termine el pe mine, eventual anul ce vine să fie an karmic pentru alții. Am câteva sugestii, dar o las așa, nespusă, nescrisă, ca un embrion tratat cu DDT, alunecând prin gând, câteodată.

Acum, de sfârșit de editorial și de an, ar fi frumos să îi mulțumesc lui 2019 pentru experiențele pe care le-am trăit, și pentru chestiile bune de anul acesta. N-o să o fac, de mulțumit le mulțumesc oamenilor care mi-au fost și îmi sunt alături. Din timpul care trece, îmi place doar cine rămâne. Cât despre experiențe, nu știu ce să zic. M-au schimbat. Radical. Iar dacă am pentru ce să-i mulțumesc anului acesta, este faptul că se termină naibii odată.

Ies afară. Aerul rece mă lovește în plină figură. Afară e liniște, și îmi place asta, nu e liniștea mea neliniștită. E doar pace. Karma doarme și ea. Momentan.