MÂINELE VA FI ȘI MAI ALBASTRU

Azi e Blue Monday, cea mai tristă zi din an. Așa zic specialiștii englezi, sau americani, sau who gives a flying fuck cine. Cică depresia e uluitoare în lunea albastră, se sinucid în grup toți triștii. Fiind o autoritate locală în materie de depresie, mă uit cu uimire cum nu atârn, îmi atârnă doar burta, venele mi le-am lăsat lungi, pentru că păr canci. Și simt că trebuie să intervin, de fapt să particip la acest dialog al surzilor, bazat pe niște studii de la stupizii ăia de capitaliști.

În fapt, studiul se referă la corporatiștii lor, nu la minunatul nostru neam. Pe noi ne-a sărit. Cum ne-au sărit o grămadă de chestii, o grămadă de timp. Depresia asta de penultima zi de luni a lunii ianuarie e explicabilă, că luni începi săptămâna de lucru, nu sunt bani, că s-au tocat de sărbători, iar majoritatea femeilor sunt în sau aproape de perioada aceea a lunii. Vremea e închisă, e frig și întunericul se lasă repede. Asta la ei.

La noi, e diferit. Că-i luni sau joi, e cam totuna, situația e albastră cu accente de căcăniu, frigul nu-l prea simți, încă ești beat de la sărbători, bani oricum nu sunt, e un lucru obișnuit, și dacă sunt, merg pe facturile umflate la utilități, femeile noastre sunt supărate tot timpul, indiferent de fazele lunii.

Cu frigul ne-a obișnuit Ceaușescu în așa hal, că dacă-i cald în casă credem că suntem în croazieră sau e casa altcuiva. Iar cu întunericul suntem obișnuiți, suntem modelați de și în întuneric. Și oricum depresia e la ea acasă aici, îi zice alean, avem doine și romanțe, vai doamne. Grimasa depresivă românească nu e întrecută decât de salvatorul nostru cinism. Și de alcool, nelipsitul dușman devenit prieten al românului.

Uite, asta ar trebui explicat, în loc de citate motivaționale despre optimism. Care optimism? Că prăjitura noastră națională e coliva.