sâmbătă, 29 februarie 2020

MELANCOLIC

de Basil Mureșan

Gândindu-mă cum astăzi îmi comemorez mama, fie-i ţărâna uşoară, şi amintindu-mi cum ar fi făcut veşnica ei prăjitură de duminică, am revenit la melancolia care se asezonează atât de bine cu vremea de afară. Uitându-mă în oglindă, dar şi retrospectiv, mi-am dat seama că încep să semăn cu mama. Chiar şi la chip. Dar mai ales la felul aiurea de a înfrunta viaţa. Cu încercările de a nu supăra pe nimeni, de a fi aproape tot timpul vesel, cu fuga mea periodică din lume. Iar asta, asta m-a înspăimântat cumplit.

Probabil îmbătrânesc, sau mă maturizez, sau dracu ştie ce fac, dar realitatea asta, lazaretul ăsta cu circuit muncă-hipermarket-acasă, începe să mă furnice pe sub piele. Cum face şi faptul că nu ştiu nici ce fac, nici ce caut, şi nici măcar ce vreau pe aici. Nimic nu mă ţine cu adevărat pe partea asta a existenţei. Aproape că încep să îi invidiez pe tipii ăia care au ţeluri, pe cei care merg la seminarii de autodezvoltare, pe cei care au spirit antreprenorial sau pe cei proactivi, care se excită la ideea de team building. Pe bune că i-aş invidia, dacă nu aş ştii cât de ipocriţi sunt, cel puţin majoritatea. Fanaticii nu se pun, ei n-au putinţa de a simţi cât de mult se mint pe ei înşişi. Oricum, trăim într-o lume a oglinzilor ciudate. Ne aşteptăm la miracole de la oameni pe care nici măcar nu ne plac, darămite să aibă încredere în noi. Exemplul pe care îl dau vreo două zile, cel cu mirarea pe care o afișăm când aflăm că vreun birocrat a fost prins că ia mită, când ştim de mult aceste lucruri, e relevant.

Şi mergând cu spaima mai departe, aproape am decis că trebuie schimbat ceva. S-ar putea să nu mai construiesc ziduri în relaţia mea cu lumea. Mai bine baricade. Oricum, pentru o grămadă, nu mai am scuipat, doar flegme. Trebuie să îmi lucrez pe zona speranţei. În fapt, lucrurile merg cu adevărat prost abia atunci când tomberonul aruncă gunoiul spre tine. Până atunci, mai poţi respira, măcar de formă. Sincer, aş vrea să mai am chef să combat, dar am de atâţia ani senzaţia că vorbesc în vânt, şi m-am săturat să fiu oarecum interesant într-un oraş total neinteresant, unde culoarea de Mordor e veşnică, exact ca neputinţa noastră de a schimba, ca frica de a spune ceva care ar putea supăra, ca meschina satisfacţie pe care o au atâţia în momentul în care un nou arestat le aduce nişte bucurie de căcat în existenţa de căcat pe care o duc.

Nu mai fac pe zmeul, că mă zboară vântul. Am oase leneşe, şi stau şi-mi disec dorinţa de a merge mai departe, să văd de ce, şi parcă aş căsăpi un inorog, să-i văd cornul pe dinăuntru. E zadarnic şi să înţelegi cât de zadarnic e totul.

Şi, pe bune, ce alegi dintre steaua fără nume şi jucătorul fără număr pe spate?

Distribuie articolul
Contrapunct News Logo