Mielul ca leitmotiv

Mielul e un animal cât se poate de obişnuit, blând şi nevinovat. Este, genealogic vorbind, fiul oii şi al berbecului, aşa cum purcelul e progenitura porcului şi a scroafei, iedul, rezultatul împerecherii dintre ţap şi capră, sau ca poporul român, reuşită şi eroică încrucişare genetică a dacilor şi romanilor.

Născut la finele iernii şi începutul primăverii, mielul habar n-are de ceea ce se întâmplă în jurul lui. Mai mult, singurul interes major este suptul la ţâţa mamei. Pofta de uger a mielului poate fi egalată doar de pofta de supt bani publici a marilor şi neprinşilor corupţi din România. Doar că laptele negru, cu miros de şpagă, cu care ne-am obişnuit noi, bipezii de pe aici, nu l-ar ajuta pe miel. Cum nu îi ajută nici pe o mare parte a românilor, care fac postul Paştelui pe bune, chiar dacă nu vor, deoarece nu au de nici unele. Când plata cheltuielilor la bloc ajunge singurul scop în viaţă, e momentul să îţi pui întrebări existenţiale majore. Sau nu.

Mielul e, de fapt, un efect târziu al transhumanţei. Obosită de atâta drum, stresată, dar sătulă, oaia cedează, în final, celui mai încăpăţânat berbec din turmă. Am putea face o paralelă cu eterna şi ambigua noastră transhumanţă prin tranziţie, cu finalurile alternative, dar sigure, când ne lăsăm încălecaţi de bunăvoie de câte un berbec al democraţiei noastre originale (au fost cazuri când ne-au făcut poştă o turmă întreagă de ovine din astea).

Mielul e fericit în neştiinţa lui. Nu îşi pune probleme despre lupta dintre preşedintele atotştiutor şi premierul numit sau nenumit. Mielul nu se întreabă de ce Becali a părăsit turma şi a intrat în politică, fotbal şi folclor. Nu e problema mielului dacă în multe locuri din ţara asta nu se mai poate trăi, nu se mai poate respira. Emigrarea, ca sport naţional, alături de spartul seminţelor şi agresatul puştoaicelor, nu reprezintă o sfântă treime a dialogului pentru miel. El e ocupat să privească norii albi de pe cerul albastru, iarba care creşte pe câmp, şi pe câinele ciobănesc carpatin care îşi linge coaiele. Pentru că poate. Referitor la ultima imagine, mielul nu face o legătură între aceasta şi muia pe care ne-o facem singuri, cel puţin o dată la patru ani, în şi pe lângă cabina de vot. Mielul nu poate face asemenea conexiuni, e ocupat cu privitul melcilor şi mersul în spatele mamei sale, sus numita oaie.

Mielul nu se cenzurează şi nu e cenzurat. Trăieşte doar pentru nevoile lui, şi e mult mai curat decât restul animalelor. Nimeni nu-i interzice mielului să pască şi să îşi facă nevoile. Şi, în această neştiinţă a libertăţii, cu puţinele sale nevoi, mielul e fericit. Nici măcar asimilarea lui cu salvatorul oamenilor nu îl scoate din starea de prostraţie ce i se potriveşte ca o mănuşă de lână. Behăitul său, scurt, e sincer, nu e urmă de falsitate şi minciună. Mielul e un animal perfect, blând şi neştiutor. Uitaţi-vă adânc în ochii lui şi vă veţi aminti cum era atunci când eraţi copii. Mângâiaţi-l şi tăiaţi-i gâtul. Jupuiţi-l, gătiţi-l şi mâncaţi-l. Să aveţi poftă bună şi sărbători fericite!