#molnarisme – Amintirile din copilărie și Trianonul

Se dau următoarele ingrediente: români, maghiari şi una bucată Trianon. Ce gătim? Ce facem? Întrebări care împart lumea noastră în două. Prin absurd, din 4 Iunie 1920 aceste ingrediente amestecate reuşesc să convieţuiască. De 100 de ani ne amestecăm familiile, prietenii sau cunoştinţele, deci la nivelul nostru putem vorbi de reconciliere. Am putea spune că este o mixologie fără mixologişti. Glumeam, mixologiştii sunt prezenţi tot timpul, dar fiind un pic timizi apar ocazional, aşa din patru-n patru ani. Aceşti mixologişti nu ţin cont de etnie, de cultură sau obiceiuri,  au un singur ţel: cât mai multe mandate. Există şi un tipar. E uşor de observat. Documentaţi-vă!

Revenind la oile noastre, Nicolae Bălcescu era de părere că “Istoria este cea dintâi carte a unei naţii.” Ce se întâmplă de fapt când vorbim de mai multe naţii în aceeaşi “ogradă”? Aici apar mixologiştii mai sus amintiţi, acei zei care decid ce o să înveţe copiii noştri, şi tot ei o să decidă ce trebuie, sau nu să conţină cărţile de istorie. Da, vorbim de aceleaşi cărţi de care nu ştim nici măcar la finele lunii septembrie când şi dacă o să ajungă sau nu în mâinile elevilor. Neverending story!

Mixologia a funcţionat perfect în familia mea. Primul pas a fost făcut de bunicul meu, un om respectat şi foarte cunoscut în acea vreme prin Carei (judeţul Satu Mare), Gyuri (Ghiuri – Gheorghe).  Un  greco-catolic şi român hotărât, vorbea şi limba maghiară. Dat fiind faptul că în Carei era ceva gen fifty-fifty, era inevitabil ca românul să înveţe maghiara, iar ungurul româna. Gyuri ajuta pe toţi, era persoana la care apelau foarte mulţi cu foarte multă încredere. S-a îndrăgostit de Magduşka (Magdalena), bunica mea. Nu cred că am cunoscut vreodată o unguroaică mai mândră ca ea. Nu spun că nu vorbea română, dar în momentul în care se apuca de vorbit română ai realizat instant că ai de-a face cu o unguroaică. Ieşirile cu ea la piaţa agroalimentară erau epice, dar despre asta povestim cu proxima ocazie.

Rezultatul iubirii lor a fost mătuşa şi tatăl meu. Doi copii botezaţi în religia reformată, educaţi în şcoli cu predare în limba română şi crescuţi cu datini şi obiceiuri mixte (româno-maghiare), acasă vorbitori de limba maghiară, iar în societate fie maghiară, fie română, în funţie de anturaj.

Tatăl meu se căsătoreşte cu Enikő (mama) şi apar eu în lumea asta mare. Acasă vorbesc maghiara, iar creşă, grădi şi învăţământ cu predare în limba română. Astfel devin bilingv într-o comunitate bilingvă. Ups! Scuze! … într-o comunitate în care în acele vremuri se vorbea română, maghiară, germană şi şvabă.

La şcoală, din păcate aveam două mari probleme. Unu la mână, am avut o perioadă în care am început să încurc cuvintele, gen: Mie nu-mi pune pecetă? (pecsét – ştampilă) sau  Aruncă-mi labda! (labda – minge) etc. Identificam eroarea din privirile celorlalţi, şi credeţi-mă era prea târziu. Evident că aceste încurcături verbale existau şi în limba maghiară. Aici intră în peisaj din nou bunica, Magduşka, care după ce şi-a dat seama că eu scriu şi citesc în română destul de bine, a început să-mi bage sub nas ziare şi cărţi scrise în limba maghiară. După câteva luni de citit şi scris atât în română cât şi în maghiară am început să-mi corectez vorbirea în limba română, rezultatele oglindîndu-se în notele mai bune, dar învăţând şi maghiara a început o altă distracţie, problema cu numărul 2, greşelile de scriere în limba română. Szunt foarte fericsit. Csina csea de taină. ( “cs” ca de exemplu  csinálsz – a se citi cinals, iar sz fiind echivalentul literei s din alfabetul românesc).

Ajungem la frumoasa vârstă de 12-14 anişori, momentul în care realizez ca ungurii din Carei, mai exact mai marii unguri mă văd un fel de “ciudat” şi mă condamnă pentru faptul că sunt la şcoală cu predare în limba română. Nu tot timpul pe faţă, şi trebuie să recunosc că datorită faptului că eram în clasă cu predare în limba română, aveam un pic mai mulţi prieteni români. Ca să mă înţelegeţi mai bine, trebuie să fac o mică paranteză…

Reformaţii practică confirmarea în credinţă la vârsta de 14 ani. Este un eveniment important în viaţa bisericească făcându-se cu mult fast şi o largă participare. Dar până la 14 ani, ca să poţi „confirma”, timp de doi ani, săptămânal o dată frecventezi orele de religie extracuriculare, numite “Káté” . Doi ani interesanţi din viaţa mea mai ales pentru simplul fapt că eram singurul care era în şcoală cu predare în limba romănă din aproximativ 26 de copii. Totodată singurul care nu scria corect în limba maghiară. Iar pentru clarificare, aceste cursuri se ţineau în limba maghiară.

Într-un oraş cu aproximativ 20.000 de locuitori, în mod normal trebuia să-mi cunosc toţi colegii, mai ales pentru că erau generaţia mea, iar oraşul oraş. Ce dracu, orăşel. Dar nu. Majoritatea proveneau din familii care ocoleau sau acceptau cu greu această reconciliere, mai ales “mixtura” asta de familii mixte.  În ochii lor eu eram ungurul românizat. Tot timpul existau două categorii. Cei care mă bombardau cu întrebări gen cum am reuşit şi din punctul lor de vedere eram o persoană ieşită din comun, şi era cealaltă gaşcă care mă condamna şi nu mă accepta.

Pe cealaltă parte, un coleg din generală, mare fan fotbal, care a dedus din accentul meu că nu fac parte din moştenirea dacică m-a bătut (să nu exagerăm, căteva palme şi îmbrânceli) în curtea şcolii pentru că sunt “bozgor”. Mi-am luat-o de câteva ori de la el, tot timpul subtil, trebuie să recunosc, dar asta era viaţa. Ca fapt divers, acum acest fost coleg de generală are cetăţenie dublă, româno-maghiară, eu nu.

În clasa a XI-a chiar profesoara de istorie mă provoca şi mi-a explicat la începutul anului că eu nu o să trec clasa. “Mihăiţă, istoria românilor. Ştiu că te doare, dar nu o să treci.“ Normal că am trecut, mai mult, am dat şi luat BAC-ul din istoria românilor. Felicitări, mie!

Am multe cunoştinţe care în timp au dispărut din viaţa mea pentru că părinţii lor au plecat spre un trai mai bun în Ungaria. Mai ales în anii ’90. Foarte mulţi ajungeau în celebra Moszkva tér (Piaţa Moscova) din Budapesta, locaţia de unde s-au racolat cei mai mulţi muncitori români, şi nu numai. Acolo era un fel de târg de joburi, doar că nu preau erau interesaţi de acte, ci mai degrabă de forţa de muncă mai ieftină decât cea autohtonă. Dacă vorbeai maghiara era considerat un avantaj. După ce au reuşit să intre în legalitate (drept de muncă, drept de şedere, etc) foarte multe persoane plecate veneau în vizită la familiile lăsate acasă. După un timp îi luau şi pe ei. Majoritatea românilor de etnie maghiară plecaţi dincolo, la întoarcere spuneau acelaşi lucru: “Ajuns acolo, indiferent de etnie, în ochii lor (ungurilor), tot român eşti.„

S-au schimbat foarte multe lucruri de atunci. Ca de exemplu,  la începutul secolului XXI, întâmplările din viaţa mea m-au dus în Székesfehérvár, unde am stat în training mai mult de trei săptămâni. E o bijuterie de oraş. După ce m-am acomodat cu colegii au început discuţiile mai serioase. Ca de exemplu, majoritatea m-au felicitat pentru abilităţile mele de comunicare în limba maghiară. Eu uimit, cunoscând mai mult sau mai puţin istoria ambelor ţări, încercam să le explic că sunt dintr-o comunitate mixtă şi că am copilărit la câţiva kilometri de graniţă, că nu sunt un caz aparte şi că suntem mai mulţi şi etc. Ei au rămas un pic şocaţi şi am văzut în ochii lor că nu înţeleg. Pentru ei existau doar 3 judeţe din România unde cu siguranţă există maghiari, şi acei maghiari sunt batjocoriţi şi nu o duc bine.

Am reuşit să despic firul în patru când am cunoscut într-un bar local un simpatizant Jobbik (partidul radical naţional din Ungaria). Mi-am luat inima în dinţi şi am deschis subiectul cu predicat cu tot. Persoana în cauză mi-a explicat că ei nu sunt de acord cu propaganda lui Viktor Orbán, şi când o să ne dăm noi seama despre ce este vorba în realitate, va fi prea târziu deja.

N-am înţeles atunci, în acel moment, dar acum la 100 de ani după Trianon, cred că încep să înţeleg.

Din patru în patru ani, atât ungurii, cât şi românii ne umflăm în pene şi dezgropăm morţii.

Cum să avem curajul de a lua în serios cuvântul Trianon atunci când în anul 2020, data de 4 Iunie devine Ziua Trianonului atât în Ungaria cât şi în România? Cum să mai luăm în serios cuvântul Trianon când 4 Iunie  în Ungaria este zi de doliu naţional, iar în România o sărbătoare legală? Când o să luăm aer adânc în piept şi o să începem să punem în mişcare materia cenuşie de la mansardă? Cât timp trebuie să mai treacă să ne dăm seama că totul este un spectacol ieftin în care se pompează extraordinar de mulţi bani din ambele părţi?

De ce ziarele sunt pline de bârfe seculare dezminţite de mii de ori preponderent înainte de campaniile electorale?

De ce a eşuat referendumul privind dubla cetăţenie din Ungaria din 2004?

De ce au declarat maghiarii care s-au opus acestui referendum că prin acordarea cetăţeniei etnicilor maghiari din ţările vecine, Ungaria ar fi fost invadată de cei care vor să profite de ajutoare sociale şi alte privilegii? Ce s-a schimbat de atunci? Au dispărut aceşti profitori? S-au evaporat?

Vă mai aduceţi aminte de mixologiştii pomeniţi la început de articol? Dar de părerea lui Bălcescu?

4 Iunie e pentru mixologişti. Istoria e cartea noastră, sub semnătura noastră! De 100 de ani, noi, aici, împreună, prin eforturi comune ne scriem istoria proprie. Indiferent de etnie! Trăim împreună, umblăm pe aceleaşi străzi, avem obiceiuri mixte, ne-am format noi comunitatea noastră!

Niciodată, dar niciodată nu o să înţeleagă un dobrogean, moldovean sau ungur din Ungaria cum trăim noi. E ca la un meci de fotbal. E uşor să strigi sau să scuipi stând în galerie, dar hai să te vedem cu ce talent te mişti tu în teren.

Este foarte uşor să se dea ora exactă de la Bucureşti sau Budapesta, dar voi, aceşti mixologişti veritabili, oare chiar ne cunoaşteţi adevăratele probleme şi greutăţi? Acesta e motivul pentru care România are aceste performanţe?

Aceşti mixologişti ar trebui să ştie ce interese să apere. Dar până când interesele lor personale primează  în faţa intereselor populaţiei, indiferent de etnie, propun să ne scriem noi istoria. Aşa cum ştim noi mai bine. Împreună!

Bună ziua! Numele meu este Molnar Mihai Gheorghe,  sunt un cetăţean român de etnie maghiară.  Am fost învăţat să accept diferenţele etnice, diferenţele culturale şi sunt mândru ca am ştiut ce înseamnă multiculturalitate înainte de propaganda care a dat naştere Uniunii Europene.

Închei cu un paragraf dintr-un articol scris de filozoful şi omul politic maghiar G.M. Tamás, articol publicat de G4Media.ro – articolul integral se găseşte aici https://www.g4media.ro/de-ce-sa-nu-scriem-despre-trianon-op-ed-de-gm-tamas.html

“Trianonul doare pentru că am pierdut un lucru pe care nu îl cunoaștem, pe care nu îl iubim și care nu ne lipsește. Dacă nu va începe travaliul cunoașterii și iubirii îndreptat spre un lucru care este diferit, e cu totul diferit de viața noastră de azi și de prejudecățile și prezumtivele noastre cunoștințe contextuale derivate de aici, atunci e mai bine să nu spunem nimic despre Trianon, e mai bine să admitem că nu suntem nici demni, nici capabili să conversăm despre el.”