MORTUL IUBIT DE TOȚI

E un text care mi-a rămas înțepenit în cerebel: Dacă îți pierzi timpul încercând să faci oamenii să te iubească, vei ajunge cel mai popular mort din oraș.

E vorba, de fapt, despre o specie aparte de oameni, care nici nu-s așa puțini. Se numesc enableri. Adică din ăia care permit orice, din aceia care vor să ajute cu orice preț, din aceia cu vocație apostolică în stadiu cronicizat. În unele cazuri, e de-a dreptul o bunătate cangrenoasă. Posibil cancerigenă. Un enabler e o formă de catastrofă ambulantă, un accident teribil pe cale să se întâmple. El nu poate spune nu, nu vrea să o facă, deși înțelege intutilitatea demersului său. Enablerul nu numai că permite, dar și invită oamenii să se folosească de el, în credința absurdă că asta îl va face atât de necesar, încât lumea nu îl va judeca, nu îl va îndepărta, nu îl va părăsi. Enablerul nu mai are demnitate, nici nu-i trebuie, el își targetează călăul, îl omoară cu bunătate și grijă, îl imploră practic să-l facă preș. E o formă ciudată de masochism în varianta continuă și continuată. Viața lui e un vis căruia nu i se dă voie să devină realitate, frica asta de abandon o are probabil din copilărie, iar nevoia de a fi amabil și de ajutor e forma lui de a se hrăni și a simți că nu e complet degeaba pe pământ. Enablerul se pune, voluntar, pe ultimul loc, încearcă să stoarcă simpatie și dragoste de la cei pe care-i ajută împotriva propriilor sale interese. E exemplul perfect de răposat despre care se spune c-a fost un băiat foarte bun. Pe bune, cred că oamenii fac sex de milă cu enablerii, sau poate că frica asta de abandon e contagioasă, cine știe.

Enablerul dă conotații aproape religioase persoanelor pe care le iubește. Și le face să creadă că orice li se cuvine. Spune-i că s-ar putea să îl placi, și îți va da un rinichi, că oricum avea doi. Fute-l bine și spune-i că ți-a plăcut, ai rentă viageră și jumătate din luna de pe cer. Pleacă de lângă el, și lumea se va sfârși, va cădea în mama depresiilor, va amenința că se  schimbă el, o perioadă se va durifica, apoi va reveni la obiceiurile lui de căcat. Pentru că un enabler, unul adevărat, nu se învață minte niciodată. O ia de la capăt, sperând că lucrurile vor evolua altfel. Știu toate astea pentru că eram un fel de rege neîncoronat al enablerilor. Și, legat de această repetitio in pectore, un amic de-al meu, de la marginea lumii așa zis civilizate, mi-a zis o bucată de filosofie a străzii, extraordinară în simplitatea ei. Profesore, ai citit mii de cărți. Probabil ai citit câteva de două ori. Se termină altfel a doua oară?

Te pune pe gânduri. Tare de tot. Adevărul e că majoritatea șuturilor în cur ți le dai singur. Unii oameni nu vor să-i salvezi tu. Alții nu pot fi salvați. În cea mai mare parte a cazurilor, nu e treaba ta să îi salvezi, mai ales de ei înșiși. Doar îi obișnuiești să fie dependenți de tine. Așa crezi că poți să-i controlezi să nu-și facă rău, să fii un fel de trimis al providenței în viața lor. Să îi faci mai buni. Să te iubească. Să nu te părăsească. Nu e adevărat. E o iluzie. Aici apare un prieten bun, unul din oamenii aceia care mă iubește, deși mă cunoaște foarte bine. El și-a luat rolul de admonestator în serios și, cu un extraordinar pragmatism, mi-a spus: Tu ai fost pentru unii oameni ca hârtia igienică. S-au obișnuit că ești acolo, orice ar face, oricât rău ți-ar face. Nu te văd cu adevărat decât atunci când nu mai ești. Și atunci merg la dulăpiorul din baie și iau alt sul de curpapir. Dar altul nu mai este. Și e o problemă, că e mizerie peste tot și nu e cu cine să șteargă. Atunci da, atunci îți simt lipsa. Atunci au, într-adevăr, nevoie de tine. Că în rest, pa.

În sudul Spaniei, plină de misticism și de cultură maură, copiii sunt învățați de mici că mâncarea nu trebuie să îți fie prietenă, nu în formă vie. Așa că, pe la cinci-șase anișori, copiii care au miei sau iezi în ogradă, participă la sacrificarea lor. Nu te atașezi sentimental de șeptel. Niciodată.