vineri, 12 iulie 2019

O MARE NEVOIE

de Basil Mureșan

Acest material este scris la nervi. Hiper nervi. Ceea ce nu îl face mai puţin adevărat. E vorba de poziţia celor din sfera politică, şi publică, faţă de oamenii din presă. Şi e vorba şi de ceea ce a ajuns presa în ţara asta. Că nu e doar despre oraşul meu, acest mic oraş din vestul unei ţări mici, cu oamenii săi mici, care se cred atât de mari şi de importanţi…

Ne-am obişnuit cu un stil absolut greţos, de ipocrizie ieftină. Ne-am obişnuit să ne pupăm reciproc în cur, noi pe politicieni, şi politicienii pe noi, o dată la câțiva ani. Atunci, orice glume ar face jurnaliştii, oricât de deplasate ar fi, orice ar spune, chiar şi adevărul (doamne fereşte), totul trece. Totul e primit cu zâmbetul pe buze. Şi toată lumea se aşteaptă să îi serveşti. Să scrii de bine despre ei. Ce minunaţi sunt, ce extraordinari, cât enorm de mult bine vor aduce ei cetăţeanului. Şi se aşteaptă să faci asta pe gratis, sau pe o bere, sau ceva de genul. Meseria asta, de jurnalist, te face automat bețiv sau curvă, în funcţie de sexul tău. Oamenii ăştia, impregnaţi de propriul minicult al personalităţii, cred că îţi fac o favoare dacă te lasă să scrii despre ei, sau să le construieşti imaginea.

Şi, tot aşa, o grămadă de oameni care n-au nimic în comun cu scrisul sau cu bunul simţ, fac pe jurnaliştii, violează cuvântul scris, distrug reputaţia unei meserii care ar trebui să facă bine lumii. Oameni care n-au nici o legătură cu vreo cratimă pusă corect, sfertodocți care se dau formatori de opinie, dar se vând pe o ţuică sau un kilogram de brânză. Totul este de un penibil grotesc, mi-e efectiv jenă de anumite figuri triste, nu mă mir că nu ne citiţi, nu mă miră dispreţul oamenilor normali, nu mă miră faptul că nu mergi la vot. Mă miră, mă îngrozeşte indiferenţa faţă de această pervertire a democraţiei şi a normalităţii, mă îngreţoşează perenitatea acestui obicei fanariot. Am această saţietate, care apare la nervi, şi nu reuşesc dracului să nu o menţin la cotele astea alarmante.

Mă calmez, devin şi eu indiferent, lasă că o să meargă şi aşa, când, de fapt, aş arde oraşul ăsta, şi lumea asta, din care fac parte, şi m-aş arde şi pe mine, păcătosul, într-un auto da fe adevărat, un picur de literatură într-o mare de impostură literară şi nu numai. Mi-e ruşine de ceea ce am ajuns, noi ca oameni, mercenari pentru a ne plăti facturi şi rate la lucruri de care nu avem nevoie… Obişnuiam să fim mai fericiţi, mai veseli, poate eram proşti, dar aveam speranţe. Nu mai avem nimic, doar Facebook-ul, cu prieteni inexistenţi, cu zile de naştere unde nu mergem, cu amintiri false şi citate motivaţionale şi poze din vacanţe în care parcă nu am fost niciodată. Nu mai avem nimic, nu mai am nimic, decât târşă, şi nervi, şi o poftă nebună de a evada…

Cred că am nevoie de o pauză de la realitate.

Distribuie articolul
Contrapunct News Logo