O părere. De rău.

Zilele trecute, colega și prietena mea Roxana a scris un material extraordinar. Și deranjant. L-a scris la nervi, probabil, l-a scris deranjată de realități indiscutabil deranjante. Dar l-a scris foarte bine. A stat mult să se gândească și, deși am sfătuit-o să publice prima variantă, mult mai dură decât cea care a văzut lumina portalului, a ales să publice o variantă mai relax, eu i-aș spune ciuntită, tocmai în ideea de a nu deranja. Motivațiile pentru care a decis acest lucru nu îmi sunt total necunoscute. Lăsând la o parte dezamăgirea de a vedea un material bun în locul unuia extraordinar, mă bucură totuși această semi-asumare. Care, iată, a deranjat câțiva colegi, pe unul dintre ei făcându-l chiar să scrie un excelent editorial. Pe această cale îl felicit pe maestru. Nu pot, însă, să nu emit o părere de rău legată de faptul că, iată, se poate scrie și foarte bine calitativ, dar în mare parte când ne simțim încolțiți.

Nu cred că a mea colegă a dorit să supere pe cineva. Ea enunța doar o părere, pe baza a ceea ce vedem cu toții că a devenit presa. Sau jurnalismul. Nu apăr omul Roxana Lucan, se poate apăra și singură, și are și ea avioane pe care le avem, într-o formă sau alta, toți. Cred că se pot scrie tomuri despre neregulile din sufletul și mintea fiecăruia. Îmi susțin colega, bineînțeles, dar vreau, în primul rând, să apăr un talent care tocmai înflorește. Care și-a asumat, chiar dacă parțial, ca să nu deranjeze, un editorial fără direcție clară, însă bine scris. Faptul că unii sau alții au luat-o personal, este problema lor. Faptul că ne atacăm între noi însă, e o problemă cu mai multe ramificații.

Pentru că asta ni se întâmplă, dragilor, de foarte mult timp. De asta am ajuns să ne curvim pe bani puțini, de asta scriem platitudini, de asta facem ceea ce facem, de multe ori, în lehamite. Breasla asta are unitatea poporului român, adică zero barat. Am tot felul de discuţii cu oameni din presă. Foşti colegi, prieteni, foşti prieteni pe care îi credeam prieteni, etc. Nu ştiu din ce motiv, vor să îmi explice mie de ce au făcut un anume pas, de ce au vândut meciul la un anume moment dat, şi de ce nu au avut, unii ar zice, tărie de caracter. Eu le zic coaie. Meseria de jurnalist e grea, mai ales într-un oraş mic şi conservator, cum e Aradul. Problema ţine, însă, de ce laşi în urma ta. Pentru că ziaristul, ăla adevărat, e un formator de opinie. Care a devenit un deformator al realităţii. La comandă. Un ucenic de asasin prin litere, prea laş ca să îşi asume situaţia de slugă a puternicilor zilei. Codul deontologic al jurnaliştilor ar trebui înlocuit. Cu un concurs de mâncat căcat. Şi de scuipat căcat. În general, căcat e cuvântul care îmi vine în minte când e vorba de presa din România. Bineînţeles, sunt şi excepţii. Ăia sunt consideraţi ciudaţi, nebuni chiar (aș putea da exemple, dar mă abţin). Dar destul. Ne știm, cu bune şi rele. Și ne suportăm așa cum suntem. Și, câteodată, scriem bine. Vă rog, nu mai încercaţi să îmi explicaţi cât de igenui suntem. Noi, presa, suntem principalul vinovat pentru realitatea strâmbă pe care o percepe poporul ăsta. Noi, cu matrapazlâcurile noastre, în mare parte ieftine, cu cortinele noastre de fum, actori penibili ai unui circ penibil şi nesfârşit… Nu mai încercaţi să îmi spuneţi că nu suntem curve, atunci când îl lingem pe cel care ne scuipă, şi o facem cu bucurie nedisimulată. În viitor, îi am în vizor şi pe ceilalţi. De care mi-e încă frică și mie, dar la un moment dat trebuie să scriu. Dar trebuie să fiu al naibii de nervos. Ca acum.

Ca întotdeauna.

PS. Am vrut să atașez editorialul Roxanei Lucan, originalul, nu cel pe care l-a cosmetizat, exact ca să nu supere pe cineva și să nu fie greșit înțeleasă. Pentru că, oricum, sunt unii născuți jigniți, doream să aveți posibilitatea să vedeți ceva foarte bun. Pentru a aprecia talentul în forma lui raw. Dincolo de tendințe, dincolo de orgolii. Ea nu a vrut asta. Cu toate că nu sunt de acord cu poziția ei, o respect. Cu apăsare pe respect. Și, pentru că mâine e ziua ei, îi spun de pe acum LA MULȚI ANI !