O POVESTE CU PĂSĂRICI

Știu, știu, nici eu n-am chef de nimic, aș prefera să fiu la malul mării, la soare. Dar stau aici, la asfalt, văd pe geam cum fetele din suburbii ale comunelor încep să-și plimbe gambele prin ceea ce ele cred că-i o metropolă. Carne proaspătă, sânge tânăr. Sfârșit. Nici nu mai vorbim despre asta azi.

Mă gândeam să scriu despre cum canibalismul e aici și nu pleacă nici gonit cu toți gonacii lui Țiriac. Există o genă a canibalismului și e atât de dezvoltată în animalul social numit om, că nu-ți vine a crede ochiului și glandei hipofize. Nivelul de futere între membri speciei Homo Sapiens este absolut îngrozitor. E o poftă de sânge la noi, de parcă întregul univers e în perioada aia a lunii. Și parcă la noi, în vestul estului, e prăpădul mai mare, parcă libertatea asta ne-a făcut și mai nebuni, și mai sociopați. Ne place când putem face rău celui ce se întâmplă să fie în apropierea noastră, copiii cresc la fel, cu răutatea bine plantată genetic de părinți prea leneși și prea proști să-i educe cu adevărat. Vorbim de valori creștine, de moralitate, de empatie, când de fapt suntem lupi pentru semenii noștri, la modul la care suntem în stare să-i bem sângele din plăcere, chiar dacă simpla vedere a sângelui ne face rău.

Văd asta în lumea politică și nu numai, atât de des și de visceral, că pare a fi o normalitate prea evidentă ca să o putem observa. Văd asta în birourile de peste tot, de la finanțe la poliție, de la cadastru la statistică. Canibalismul nu are culoare politică, nu are religie, nu are dumnezeu, e acolo ca să fie, facem rău pentru că putem și ne place. Suntem canibali cu discernământ, alegem să fim așa. Săpăm, bârfim, complotăm, distrugem fără să avem vreun motiv, vreun câștig. Și vedem canibalizarea noastră ca nu știu ce pedeapsă divină, nu ca un dat al speciei noastre de căcat.

Poate nicăieri canibalismul nu se vede mai clar ca la femei. Nu, nu e misoginism, e observație, nici măcar empirică. Femeile au un dar de a-și da unei alteia la gioale, cu o vervă care l-ar face invidios pe orice fotbalist. Ideea de prietenie e complet pervertită la femei, e acolo o competiție acerbă pentru orice, chiar și pentru nimic, doar de dragul distrugerii. Aș putea scrie cărți cu exemple dar uite că a venit un prieten bun de-al meu și mi-a spus o poveste, la un coniac asezonat cu rom, trabucuri și altele, de care aleg să nu povestesc. Și mi-a spus o poveste cu păsărici, de ajutor aici. Nu, nu e poveste cu vrăbii, nici cu gaițe, nici măcar cu gâște. E o poveste cu găini. Nu cu puicuțe, cu găini, găinile sunt mai trecute prin lume, au viață socială. Îmi zice prietenul meu, după jumătate de sticlă, care ne-a deschis chakrele și le-a și umectat, zice, știi că mama stă la țară. Are casă acolo, are și curte. Și are găini, o grămadă. Echipă de vis, sunt tot timpul împreună, mănâncă împreună, dorm împreună. A luat mama un cocoș, toată găinile coadă la el, cocoșul la treabă, zi lumină. Găinile ok, mănâncă în continuare împreună, dorm împreună. Din când în când, cocoșul bagă mare. La fiecare dintre găini. Într-o zi, se suie pe una și, din prea multă bucurie, o zgârie cu pintenul. Picătură de sânge. Ce crezi că fac suratele? Lasă grăunțele, și-o ciugulesc pe biata găină, toate odată și pe rând. Parcă înnebuniseră. În timpul ăsta, cocoșul s-a uitat o secundă ca prostul, că doar e mascul, apoi s-a apucat de mâncat grăunțe. Găina a tăiat-o mama, că nu mai putea face nimic cu ea. Suratele s-au apucat de scurmat în echipă. Mănâncă împreună, dorm împreună. Sunt prietene până data viitoare.

Înainte de a pleca acasă, prietenul meu mi-a zis că-mi trimite niște supă de găină.