luni, 1 martie 2021

O SCRISOARE CĂTRE NICĂIERI

de Valentin Iacob

Pentru că azi e un sfert de secol de când a murit mama, și tot dor mi-e de ea, aniversez această tragedie scriind. Pentru că, o dată cu mine, se va duce și amintirea mamei mele. Care a fost un om mult, mult mai bun decât mine, mult mai bun decât majoritatea oamenilor pe care i-am cunoscut. A fost un om eminamente nevinovat, a trăit și a murit fără vină. Mi-a murit în brațe, pe un pat de spital, victimă a vremurilor, a incompetenței medicilor, victimă a principiilor de viață care nu se mai potriveau momentului.mama a fost incapabilă de adaptare la timpuri ciudate, care au devenit și mai ciudate. Timpuri în care egoismul și răutatea sunt considerate calități, iar sensibilitatea e trimisă la psiholog, psihiatru sau popă.

Dacă ar fi să îi scriu niște rânduri mamei, i-aș spune că mi-e dor de ea. Chiar dacă nu îi mai țin minte vocea, cumva o aud. Și i-aș spune: mamă, nu ai avut dreptate. Și îmi pare rău că nu ai avut dreptate. Oamenii nu sunt esențialmente buni. Ceva s-a stricat în lumea asta, oamenii sunt altfel decât mi-ai zis, empatia e un cuvânt gol de conținut. Majoritatea sunt nefericiți și se consideră neîmpliniți, se bârfesc între ei, sunt lupi pentru semenii lor. Asta nu am învățat de la tine, cum să mă apăr de ei, a trebuit să învăț singur, încă învăț, încă aștept să înțeleg.

Nu ai mai recunoaște orașul, mamă. Nu ți-ar place aproape nimic la Arad, n-ai înțelege de ce nu am putut păstra o bijuterie pentru care ne invidiau toate rudele împrăștiate prin țară. Ți-aș putea spune că am avut probleme administrative, că timpurile sunt grele, dar adevărul e că oamenilor nu le mai pasă cu adevărat. Probabil că ți-a spus asta și prietenul tău Bujor Buda, care a plecat de aici, cu durerea că nu a reușit. Dar au făcut un parc ce-i poartă numele, măcar atât.

Nu ai avut dreptate nici în ceea ce mă privește, mamă. Nu sunt extraordinar, câteodată sunt de-a dreptul prost. Faptul că am ochelari nu arată că sunt mai deștept, cum îmi spuneai când veneam bătut de la școală. De fapt, acum toată lumea poartă ochelari. Cică e la modă. Ironic, nu-i așa ? Nu prea mi-au ieșit pasențele, mamă. Am dat-o în bară pe foarte multe nivele. Tu ai zice, probabil, că nu-i așa. Și că totul va fi bine. Și îmi lipsește optimismul tău, faptul că reușeai, cumva, să găsești ceva bun în tot răul care ne înconjura. Îmi lipsește zâmbetul tău. Eu nu-l mai am. L-am avut odată, dar s-a dus. Aștept să revină. Cred că asta e moștenirea ta, faptul că încă mai sper.

De fapt, îți mulțumesc pentru că nu sunt ca și ceilalți, deși asta îmi aduce, de multe ori, greutăți inimaginabile. Cumva, rezist. Și merg mai departe.

Distribuie articolul
Contrapunct News Logo