OAIA NEAGRĂ ȘI TURMA GRI ÎNCHIS

Doamne, ce mi-ar fi plăcut să scriu asta în orice alt moment. Dar e mai potrivit acum, chiar dacă mă doare sufletul în timp ce scriu. Pentru că a scrie despre dependență, salvare și ipocrizie e un demers peren, dar neplăcut, oricâmd.

Săptămâna trecută, o prietenă bună m-a sunat să mă întrebe cum am putea să o ajutăm pe Anca, vară-mea. Deoarece se plimba ca o nebună prin centul orașului, dezlânată, drogată și zgomotoasă. I-am spus prietenei mele că Anca Mureșan se poate salva într-un singur fel, și anume dacă moare. Nu am știut câtă dreptate voi avea și cât de curând. Îmi pare enorm de rău pentru ea, și cred că am fi putut face mai mult ca să o salvăm. Pe de altă parte, cred la fel de mult că nu am fi putut face nimic.

Relația mea cu Anca a fost ciudată de la început. Am descoperit că suntem rude la țigara de după sex. Pe vremea aia eram colegi de facultate, ea învăța mai bine decât mine, vorbea franceza la perfecție, cu un accent sexy, avea un Renault 5 pe care nu știa să îl conducă, era o ciudată nonconformistă și întotdeauna veselă. Fuck, îi plăcea să se dea în spectacol și atunci, dar era drăgălașă. Făcea drame din orice căcaturi, se supăra repede și îi trecea la fel de repede. Am rămas apropiați, avea un job bun în domeniul juridic, lucra și în presă, rămăsese la fel de dulce și țăcănită, în sensul bun. Am niște amintiri epice cu ea în perioada aceea. Toate plăcute.

Anii au trecut, ne-am înstrăinat oarecum, cel puțin nu ne mai vedeam atât de des. La un moment dat, am auzit că se căsătorise cu un profesor de pian. Totul părea că merge bine pentru ea. Parcă făcuse pace cu sine însăși. Apoi, am întâlnit-o, ani mai târziu, dependentă de droguri, îngălată și ciudată. Avea o stare de permanentă neliniște, era în continuare veselă, dar era o veselie rău prevestitoare. Am vorbit cu ea, am încercat să fac ceva să-i fie mai bine. Toți cei care o știam au încercat. Nici nu voia să audă. Din punctul ei de vedere, nu avea nici o problemă. Și timpul a trecut, a devenit tot mai rău. Din fata veselă pe care o știam, nu mai rămăsese decât o carcasă caraghioasă. Mă feream de Anca, și îmi părea rău, și îmi era rușine și de neputința mea, și de manifestările ei. În ultimele luni, după ce îi murise tatăl, se mutase în piața Avram Iancu, înhăitându-se cu un individ cel puțin dubios. Era tot mai incoerentă, tot mai pusă pe scandal. Devenise oaia neagră, în accepțiunea cea mai deplină. Într-o turmă gri închis. Apoi a dispărut în Mureș. Așteptăm să iasă la suprafață.

Acum e momentul când ar trebui să spun că puteam să o salvăm, dacă ne-am fi dat mai mult interesul, dacă ne-ar fi păsat mai mult. Poate că e așa. Dar Anca nu voia salvare, ea a trăit după regulile ei, oricât de ciudat pare. Nu poți salva pe cineva care nu vrea asta. E la fel de adevărat. Doar faptul că ne erijăm în salvatori, când de fapt nu ne pasă atât, sau că avem morbul salvării celor ciudați, că ne aduce nouă utilitate, nu ne face automat sfinți. Iar oamenii care nu vor să fie ajutați, dar totuși vor, genul ăsta otrăvește totul în jur, Pe de altă parte, comentarii răutăcioase legate de moartea unui om nu-și au locul, și spun ceva despre caracterul celor ce emit astfel de diatribe, de la falsul amvon moral pe care s-au cățărat prin târâre. Nu ne este dat nouă să judecăm asta. E între Anca și eventuala divinitate.

Ce putem să vedem în teribila tragedie numită Anca Mureșan este un semnal de alarmă. Legat de dependență, de foarte mulții labili psihic, despre ipocrizia unei societăți tot mai gregare și tot mai autiste, care laudă cinismul sec și ridică egoismul la grad de virtute absolută. Și mai spune ceva și salvatorilor de ocazie, în particular mie. Unii oameni nu pot fi salvați. Nu vor să fie salvați. Nu e treaba mea. Fugi de acolo.