PĂNTRU

Păntru că nu ne-au primit nici anul ăsta în Schengen, cu toate că nenea Rareș a zis că să ne primească, și suntem atât de pregătiți pentru orice fel de spațiu, că dăm pe afară, și nu în sensul de preaplin, ci în sensul de plecat dracului definitiv, departe de brazda strămoșească, să slujim la străini, că-i pâinea mai albă și sămânța mai puțin acidă la esofag, am stat să mă gândesc și eu cum că de ce, de ce se întâmplă astea. De ce nu ne înțeleg, de exemplu, occidentalii, de ce stilul nostru li se pare straniu și oarecum absurd? Păi e simplu, ei erau ca noi acum patru sute de ani, au uitat cum e. Paradoxal, suntem cea mai liberă țară din Europa, și nu ne prindem. Oare de ce? Să fie un blestem daco-romano-cuman? Să fie rușii de vină? Nemții? Imperialii? Ungurii? Chiar, oare Iuda era ungur? Întreb pentru un prieten.

Răspunsul, cred, se află în folclor. Și în copilărie. Pentru că am ceva timp, pare-se, și trebuie să îmi ocup creierul cu altceva în afară de depresie, m-am pus pe analizat. În primul rând, folclorul. Să mă prind și eu de unde vine stilul ăsta al nostru, atât de dubios. Și am luat Miorița, balada noastră națională. Unde e vorba de un cioban care află că alți doi ciobani, pe care îi credea prieteni și tovarăși, dar nu șogori, că nu-i cazul aici, vor să îl omoare. Nici măcar nu vreau să încep analiza despre cum află de mizerabilul complot, și anume de la o necuvântătoare, numita laie bucălaie, ci doresc să mă arunc doar către potențialele acțiuni/inacțiuni pe care ciobanul, deja prevenit de pericolul iminent care, exact ca la oi, îl paște (că și oaia paște, chiar și de Paște, v-ați prins de jocul de cuvinte, că sunteți dăștepți și culți), deci acele chestii pe care ciobanul le-ar putea face.

Avem versiunea unu. Ciobanul află și fuge. Scapă de moarte. Cei doi se îmbogățesc pe seama oilor sale. El face un antrenament dur timp de zece ani la o mănăstire din munți. Primii doi ani, Reiki ortodox, apoi diverse. Se întoarce ca Rambo, îi face muci pe cei doi dușmani și trăiește fericit și răzbunat. Varianta doi. Pleacă, dar nu singur, ci împreună cu toate oile tuturor (cei doi dușmani dormeau, toropiți de băutură și, eventual, de un gangbang ovin). Când se trezesc, ia oaia, ciobanul, măgarul, de unde nu-i. Adică nu-s. Foame, sărăcie, dușmanii mor când ciobanul ungurean se descurcă mai bine. Ca să nu fie rău, dar să fie variațiune, varianta trei. Având în vedere că virgulă ciobanul știe ceva ce nu știu ceilalți doi ciobani că știe, pentru că era o informație secretă, pe care nu trebuia să o știe (ceață mare la voi, nu?), dar informația a fost revelată de o copitată care a tras cu urechea, posibila victimă poate deveni the punisher, stârpindu-i pe cei doi, luându-le venitul care oricum era vizibil ilegal, și putând face ca totul să pară un accident, eventual în stil Brokeback Mountain combinat cu Othello, ca să-i dea poveștii un impuls pă la spate și un plus de dramatism.

Dar nu. Ciobanul nostru, reprezentativ, alege o a patra variantă. O să îi spunem varianta națională. Alege să se plângă oii, căreia îi dă și instrucțiuni exacte despre funeraliile proprii și personale. Acum, dacă vorbești cu o oaie, e ok, dar dacă îți și răspunde, singura întrebare e ce fel de ciuperci ai mâncat. Că io nu vreau de alea. Pe lângă asta, dacă îi comunici oii și faptul că mă-ta e o femeie în etate, îmbrăcată cu un cojoc din lână, deci din pielea unei surate ovine, nu stăm prea bine nici măcar la capitolul comunicare cu animalele. Ce să mai vorbim de râu, ram sau codru-i frate cu românul. E doar o varză, din care fiecare înțelege ce vrea, dacă vrea, când vrea și, în mare parte, nu vrea. Cam ca și cu șenghenul. Data viitoare, curând, analiză pe textele copilăriei.