PIROS, SARGA ES ALBASTRU

Stau şi cuget, pentru şase minute şi douăzeci şi şase de secunde, de unde venim, cine suntem şi, mai ales, unde mergem. Şi alături de cine. Aşa că, după ce citesc nişte poezii de Goga, de-alea mesianice, pun să cânte ceva ce, într-adevăr, are semnificaţie. Nişte muzică ungurească. Dar care să-mi şi placă. Deci, Z Zi Labor, Faképnél történő hagyás. Nu mă întrebaţi ce înseamnă, şi nu mă întrebaţi ce-i cu mine. Că nu vă spun. Doar că e un moment bun să stai strâmb şi să cugeţi drept.

De treizeci de ani, România e ca un organism mâncat pe interior de un grup de celule, să le zicem altfel. Asta în timp ce aproape toate celelalte celule ale organismului numit România ştiu foarte bine de existenţa şi scopurile acelui grup. Şi vorbesc, în parabole ieftine, despre UDMR. Şi staţi, nu săriţi, că nu zic neapărat ceva rău despre unguri. Chiar dimpotrivă, privesc admirativ toată chestiunea. Dispreţul îl ţin pentru alţii.

Să luăm lucrurile istoric. Suntem o naţiune care a sărbătorit centenarul unirii Transilvaniei cu România. În acelaşi registru temporal, ungurii sunt aici de o mie de ani. Suntem stăpâni în Ardeal de mai puţin de un secol. Ungurii, până la venirea turcilor, au fost stăpâni absoluţi, vreo jumate de mileniu, apoi au rămas oarecum în cărţi, apoi au jucat baba oarba cu stăpânirea austriacă, sfârşind prin a fi administratori ai casei de Habsburg. Şi toate astea, cu o majoritate populaţională română în Transilvania. O majoritate, e adevărat, dar păstrată în ignoranţă şi sărăcie, o majoritate supusă. E foarte greu să schimbi taberele. Şi asta merge de ambele părţi. O parte a ungurilor pur şi simplu nu s-au obişnuit, cel puţin în primele zeci de ani, cu ideea că există altă conducere în zona asta. Li s-a părut un furt al unor drepturi, o nedreptate istorică. De cealaltă parte, mulţi dintre români nu au putut accepta că, odată cu conducerea, vin şi responsabilităţi pe măsură, că trebuie să ne organizăm. Fantoma revanşardă a continuat să spulbere bruma de colaborare, au venit războiul, comunismul, nebunia naţionalistă ceauşistă şi iredentismul pseudo academic maghiar. Până şi revoluţia română a pornit de la un preot reformat ungur.

Lucrurile s-au modificat după aceea. Maşina de lobby maghiaro-americană a funcţionat ireproşabil. Însă s-a schimbat strategia. A fost aleasă cea a paşilor mărunţi, dar siguri. Dau exemplu UDMR. Un partid etnic, adică în contradicţie cu prevederile Constituţiei, metamorfozat în partid popular, afiliat PPE, genul de formaţiune prezentă la aproape toate guvernările, genul de prieten care vrea întotdeauna ceva, nu foarte mult, nici foarte puţin, dar întotdeauna foarte bine punctat. Anii au trecut, acum au legiferată regula celor 20%, regula celor patru judeţe, învăţământul în limba maghiară, administraţie bilingvă. Cer autonomie pentru Trei Scaune, cer ruperea administrativă de Bucureşti, lucrează la un tip de politichie-şantaj care pare minimal, dar are o diabolică eficienţă. În timpul acesta, politicienii români, o mare parte din ei, dau interesul naţional (că despre asta e vorba) pe siguranţa scaunelor proprii. Şi tot în timpul acesta, noi rămânem mai degrabă o populaţie decât un popor, şi în nici un caz o naţiune, iar toată sărbătoarea noastră de iarnă pare mai mult un simulacru, cu un imn lălăit şi plin de jale, cu un sistem educaţional şi nu numai, de fapt cu un trend de a ne fi ruşine că suntem români, cu mediatizarea excesivă a lucrurilor reprobabile pe care le fac unii concetăţeni, de parcă numai românii ar fura în Italia. În ritmul acesta, şi cu vecinii dragi pe care îi avem, în douăzeci de ani, Ardealul va fi autonom, Moldova va trece la chirilic, iar Muntenia şi Oltenia vor fi teritorii complet ţigăneşti.

Afară parcă stă să plouă. E bine. Măcar nu ninge. Nu încă.