POPORANISM VERSUS PROPAGANDĂ
Fără discuţie, suntem o populaţie ciudată. Cei cincisprezece cititori mă vor scuza pentru că nu folosesc o terminologie adecvată, cum ar fi popor sau naţiune. Părerea mea este că nu avem nimic de-a face cu nici una dintre aceste denumiri. Pentru că, în primul rând, un popor nu înseamnă numai un teritoriu populat de indivizi ce vorbesc aceeaşi limbă şi au, aproximativ, aceleaşi obiceiuri. E mult mai mult, şi noi nu avem celelalte componente, sau le avem atât de sărăcăcioase, încât oricine poate cere autonomie pe o regiune aşa-zis românească.
Pentru că acesta este topicul de astăzi: autonomia. Foarte mulţi le-au sărit în cap secuilor, pentru declaraţiile, chiar şi formale, de autonomie. Majoritatea românilor au luat poziţie împotriva acestei cereri. Din păcate, poziţia a fost cea cunoscută, poziţia noastră naţională. Adică, am stat capră, aşteptând ca violatorul să rateze penetrarea. Nu spun că ar fi trebuit luate furcile. Dar nu pot să nu observ că, în mai mult de un secol de Românie unificată, nu am reuşit să devenim un popor, chiar dacă vorbim, mai mult sau mai puţin, limba română. Spre deosebire de blamaţii secui, care şi-au păstrat identitatea naţională. Şi tocmai această diluţie a românismului îi face pe secui să considere autonomia teritorială un lucru normal şi necesar. Dacă vreţi o explicaţie şi mai tranşantă, şi o spun cu deosebită tristeţe, secuii sunt mai aproape de statutul de popor decât noi. Şi îmi plânge inima să scriu asta. Însă e adevărul, gol goluţ, fără cosmetizări inutile, fără înflorituri sau arabescuri, care să îl ascundă.
De fapt, e mult mai simplu să faci doine de jale despre cum ţi-au tras-o străinii, decât să ai destul sânge-n tine ca să ridici capul şi, eventual, toporul. E mult mai uşor să găseşti explicaţii pentru eşecul tău ca naţiune, decât să iei taurul de coarne. Nouăzeci şi cinci la sută dintre români se afundă în uitare, în negare şi în disimulare. În timp ce ungurii, cărora le băgăm de vină, comemorează nu știu câți ani de când au făcut revoluţie, în plină ocupaţie rusească, noi sărbătorim trei decenii de la ultimul plan cincinal, două săptămâni de când am mâncat bine şi cinci minute de când am băut ultima duşcă de vodcă ieftină. Noi suntem cei cărora le place să fie minţiţi de către conducătorii lor. Rememoraţi cine ne-a condus şi cine ne conduce, şi câte gogoşi am înghiţit, pe nemestecate, de la toţi. Şi uitaţi-vă, iar, în ograda vecinului vorbitor de maghiară, uitaţi-vă ce face el când află că premierul lui îl minte. Apoi, fuga la oglindă, de George Coşbuc, apoi fuga la spital, să ne facem vaccin antimaghiar, că ei sunt naşpa, iar noi, autohtonii, suntem de vis, şi de vis a vis.
Nu vorbesc în necunoştinţă de cauză. În 1988, propaganda lui Ceauşescu ne făcea pe toţi să îi urâm pe unguri, şi să nu observăm dezastrul de la noi de acasă. Mi-am promis că nu voi păţi a doua oară chestia asta. De data asta, caut să îmi explic de ce e aşa, şi nu altfel. De ce nu e bine.