luni, 18 februarie 2019

POVEȘTI ACOPERITE, PE ACOPERIȘ

de Basil Mureșan

Am o poveste pentru voi. Se petrece, în mare parte, pe un acoperiș. Și începe așa:

Ninsese mult în iarna aceea. Frigul ținuse toată neaua imobilă, ca o uriașă plapumă aruncată peste lume. Era zăpadă pe străzi, pe case, pe creste, și-n suflete era zăpadă și îngheț. Cristale tăioase de gheață, înțepând totul, iarna durase mult, parcă dintotdeauna, parcă și timpul înghețase. Apoi, dintr-o dată, soare. Strălucitor, fierbinte. De parcă venise canicula, o răzbunare solară și karmică, o nebunie a luminii calde. Zăpezile începură a se topi cu repeziciune, râurile se umflau, puhoaie nebune se năpusteau de pe creste, măcinând totul în drumul lor.
Barajul slăbi, apoi cedă. Milioane de metri cubi de nebunie se apropiau de sat. Veniră soldații, adunând oamenii și animalele lor. Apa creștea de la o oră la alta iar viitura sta să vină peste sat. Vova cel credincios se sui pe casă. Doamne, Dumnezeul meu, ajută-mă! aju…

Hai, Vova, hai în barcă ! striga Jenică, vecinul. Era într-o barcă din aceea, mare, pneumatică, cu încă vreo zece, cățel, purcel.

Nu vin, mă! Dumnezeu mă ajută.

Haide bre, mai avem loc.

Nu vin!

Ești sigur?

Da, mă. Dumnezeu mă va ajuta.

Plecă barca. Apa urca, deja era dincolo de înălți, ea sobei. Ajută-mă, Doamne, se ruga Vova, cu lacrimi în ochi. O bărcuță, cu trei oameni în ea, încerca să se oprească lângă casă.

Hai, om bun, hai în barcă!

Nu vin, mulțumesc, Dumnezeu îmi ascultă ruga și va face o minune și va opri apele.

Hai odată, că nu mai putem sta!

Rămân aici. Mergeți sănătoși.

Un vuiet îngrozitor se auzi în amonte. Se rupsese barajul. Venea nebuna de apă învolburată, ca o mireasă despletită, părăsită în noaptea nunții. Doamne, ajută-l pe robul tău Vova…

Sari!

Ce zici?

Sari în apă și înoată până la plută!

Sar, Dumnezeu va opri apele!

Bă, ești prost sau ce?

Sari și vino la plută, că de-abia o țin.

Nu vin. Dumnezeu mă ajută și voi scăpa cu zile.

Ești dus cu capul! O să cadă acoperișul cu tine și o să te înneci. Treaba ta, eu plec, că vine urgia.

A treia barcă plecă. Vova rămase rugându-se pentru un miracol în timp ce șuvoaiele veneau mugind. Valul lovi casa ca un berbece imens, năruindu-i pereții și rupând acoperișul. O țiglă roșie, acesta fu ultimul lucru pe care îl văzu Vova înainte de a se îneca.
Era o liniște stranie cea pe care o încerca. Îi amintea, cumva, de copilărie sau de ceva dinaintea copilăriei. Vocea pe care o auzea nu era asemănătoare cu niciuna dintre vocile din viață.

Doamne, tu ești?

Da, Vova, eu sunt.

De ce m-ai lăsat să mor? Te-am rugat, atât de mult te-am rugat să mă ajuți! De ce nu m-ai ajutat?

Vova, ascultă-mă bine. Ți-am trimis trei bărci. Nu ai luat niciuna. Cât de prost poți să fii? Și cum mai ai tupeul să îmi spui că nu te-am ajutat?

Vedeți voi, sunt o mulțime de oameni care își aruncă șansele la gunoi pentru că nu vor sau nu știu să accepte ajutor. Și mai sunt și grămada cealaltă, cei care vor să ajute, chiar dacă nu e nevoie de ajutorul lor, sau cei pe care vor să îi ajute nu le merită ajutorul. Pentru că toate lucrurile trebuie să aibă un sfârșit. Dar cum spui stop la ceva care se termină? Și când? Dacă stau să mă gândesc mai bine, suntem toți, înghesuiți, pe același acoperiș. Acoperindu-ne reciproc și așteptând viitura.

Distribuie articolul
Contrapunct News Logo