luni, 4 septembrie 2023

PREA

de Basil Mureșan

În curând aniversez cinci ani de când eu și viața am luat-o razna cu totul. Nu că ar fi fost un moment spontan, totul s-a construit în timp, a fost oarecum o muncă de echipă. Deși, în cea mai mare parte, a fost intreprinderea mea. E ciudat cum realizezi că proiectul vieții tale e să explodezi, când tu ai toate proiecțiile acelea, date de alții, care îți trasează drumul pe care ajungi să crezi că îl vrei. E vorba de acea mare înșelare a simțurilor, numită continuum. Crezi că totul e pentru totdeauna, când totul se modifică, totul e mișcare, câteodată browniană, e o entropie veșnică, e singurul lucru cu adevărat etern. Nu ești un spațiu închis și perfect, nu ești nici măcar o gară, ești cel mult o haltă în călătoria altora. Lucru pe care viața ți-l amintește, din când în când. Doar tu crezi că ești ceva mai mult, că vei însemna ceva mai mult decât o oprire temporară a cuiva. Veșnica pauză de cafea, veșnica mea pomenire.  

Dacă ar fi un cuvânt, un singur cuvânt, să-ți definească viața, care ar fi acela? Toți s-ar repezi la terminologii legate de pozitivism sau negativism. Ar fi speranță, bine, sărăcie, fericire, lumină, încercare, răbdare, furie, poftă. Alții ar merge pe panta spiritualității, cu căutare, revelație, spațiu, deism, destin, karma, dezvoltare. În fine, ar fi cei mai artistici, cei pentru care cuvintele ar fi exces, supradoză, frumusețe. Am fost, pe rând, în toate etapele acestor definiții semiotice. Și, ca un adevărat gnostic, nu m-am mulțumit, am căutat mai departe, am mers mai adânc, totul ca să găsesc acel termen care mă definește. Ca un evreu orb, care știe Tora pe de rost, care caută să afle adevăratul nume al lui Dumnezeu. Cred că am dat de termenul definitoriu pentru mine. Este PREA.

Sunt prea mult pentru mine. Prea doritor să fiu de folos celorlalți, prea îngrozit de ideea că aș putea răni pe cineva, am ajuns să îi rănesc pe mulți dintre apropiați, și m-am rănit prea mult pe mine încercând să nu rănesc pe nimeni. Mi-am creat prea multe măști, până am devenit o păpușă disfuncțională, încercând să însemn mai mult decât credeam că aș putea însemna, adică mult prea puțin. Am vrut să fiu bun, de neînlocuit, prea mult, prea tare. Am vrut prea mult să mă înconjur de oameni, pentru că îmi era prea frică de singurătate, prea frică de abandon. Am îndurat abuzuri, multe, doar pentru că preferam călăi în locul singurătății.

Sunt prea exagerat. Prea gras, prea miop, prea imperfect, prea leneș, prea visător, prea arogant, crezând că a cunoaște va face vreo diferență în felul în care mă privesc ceilalți. Exagerez mult, și n-o fac numai în scris. Vreau prea mult, vreau totul, și când am totul, îmi dau seama că nu am nimic, nimic al meu. Ca să supraviețuiesc, trebuie să îmi supraviețuiesc. Și câteodată e prea mult. Sunt prea laș ca să mă accept așa cum sunt, pentru că nu îmi place prea mult de mine. Și mi-e prea frică să trăiesc pentru mine, și-mi trăiesc viața prea legat de validările celorlalți, pe care încerc să-i protejez, mă ascund de ei, ca să nu mă vadă prea rău, prea mic, prea ciudat. Dezamăgesc prea mulți oameni încercând să nu dezamăgesc pe nimeni. Vreau să fiu băiatul bun, bun de pus pe rană, și mă uit pe mine încercând tot timpul să fac asta. Sunt bun de pus pe rană, și o infectez.

Nu, nu mă plâng, e doar o scriere pe care simt că trebuie să o scriu, pentru că așa o simt, și mă doare prea tare, și simt că dacă n-o scriu acum, n-o voi face niciodată, pentru că-mi va fi prea frică de consecințe. De singurătate, de abandon, de oprobiu. Și mi-e deja prea târșă să-mi fie atât de prea frică, cine nu vrea aici poate pleca, mi-e frică și când gândesc asta, mai ales acum, când toate piesele par că se așează unde trebuie, după ce atâția ani au fost împrăștiate în cele patru zări. Dar m-am ascuns prea mult, sufăr prea mult stând prea ascuns, lăsându-l pe fiecare să vadă doar ce îi place, încercând ca un nebun să fac pe plac, să fiu cel vesel, chiar dacă-mi plânge inima, încercând să fiu masculul alfa, când de fapt mi-e frică de mor că nu voi fi destul de bun pentru nimeni, că vor pleca și mă vor lăsa dracului. Că se vor prinde că sunt bun și rău, adevărat și fals, drept și smecher, darnic și lacom. Mi-e încă prea frică să fiu puțin egoist, pentru că atunci se va face loc în jurul meu, și voi auzi liniștea cum țiuie, și voi fi prea singur cu mine, și nu va fi vreun zeu prin preajmă, să dau vina pe el, și mă voi vedea pe mine, atroce și minunat, și va trebui să mă accept și să mă iubesc, și mă voi iubi prea mult, și voi muri doar pentru mine, și voi renaște, fir-ar al dracului de phoenixologie și semiotică, și toate cărțile și muzica în care m-am cufundat, încercând să uit că sunt mult prea bușit și că doare mult prea tare să fiu eu, cel adevărat.

Acum, că aproape înțelegi, ție ce cuvânt ți-ar defini existența? Fii sincer cu tine. Măcar o dată. Doare ca naiba.

Distribuie articolul
Contrapunct News Logo