PRIN FAȚA OCHILOR
De câteva săptămâni, îmi scriu în cap o retrospectivă a anului care a trecut. Toți o facem, m-a luat și pe mine. Și amân să o scriu, în mare parte pentru că vreau să iasă bine, să nu omit nimic important. Dar și pentru că sunt o putoare, și m-am obișnuit să amân totul până după ultima clipă.
Iar aseară era să fie ultima clipă. Am avut un eveniment cardiac. Nu m-a ucis, că de aia scriu acum, dăăă, dar a durut maxim. Și m-a speriat într-un mare fel. Am mai avut o chestie de genul în 2006. S-a sfârșit cu spital, stenturi și medicație pe viață. Am ales atunci să-mi schimb viața, dar să nu îmi trăiesc restul zilelor înfricoșat, ca un cardiac cronic. Am ales, cum se zice, calea împărătească, adică undeva la mijloc. O perioadă, a funcționat.
Apoi, vreo doisprezece ani mai târziu, s-a pornit furtuna. Cumva, furtuna perfectă. și perfect cumplită. Am avut partea mea de vină la dezvoltarea acestui fenomen, fără îndoială, o perioadă chiar am crezut că furtuna era lucrarea mea. Bineînțeles, nu a fost așa. Și am supraviețuit furtunii, dar nu am mai fost același. După o furtună, nu mai ești același. Că de aceea îi zice furtună. M-am aruncat într-o altă furtună, una de înlocuire, una plină de excese, de nebunie, ca să acopăr ceva ce n-am avut niciodată, ca să-mi rezolv la modul cel mai superficial problemele, ca să fug de depresie și de sentimentul de inutilitate care îmi bântuie ființa. Am exagerat, cum fac de obicei când nu sunt sigur. și de obicei, nu sunt sigur. Am privit cum oamenii care au fost parte la furtuna inițială și-au continuat viețile, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și mi-a fost târșă, așa, deoarece eu mă blocam într-o clipă suspendată, din care nu puteam să ies, să merg mai departe. Am amânat și acest lucru, m-am pus pe hold.
Apoi, cumva, nu știu exact cum, am început să merg mai departe. Cu bune și cu rele. Cred că am reînceput să trăiesc. Continuând să amân, bineînțeles. Am acea grămadă de dorințe, acel bucket list, pe care le pun în continuare pe pauză, și nu știu de ce. Iar aseară, aseară aproape că nu am mai avut un bucket list. Nu au mai fost rezoluții de anul nou, nu au mai fost priviri înapoi, nici retrospective. A fost doar spaima că voi muri ca prostul, moartea nu e o chestie eroică, și doare al dracului. și groaza aceea, și deznădejdea, cu femeia care-mi plânge la căpătâi, cu sentimentul că iar am făcut-o de oaie, că n-ar trebui să mă vadă nimeni atât de vulnerabil, că am mai trecut prin asta, și n-a fost bine. Și da, mi-a trecut anul prin fața ochilor, cu evenimentele sale, cu oamenii săi, cu oamenii mei, mi-a trecut o parte din viață prin fața ochilor, și îmi dau seama acum că probabil nu am înțeles mai nimic din toată povestea, și dacă ar trebui să dau o valență cosmică acestui eveniment, ar fi să nu mai amân nimic, să nu mai aștept și, mai ales, să trec naibii peste toate chestiile care mă țin blocat în situații care nu îmi plac, dar mă bălăcesc în ele. Și că toate astea se întâmplă pentru că, după ani de zile, m-am liniștit. Un pic prea mult și prea dintr-odată.
Așa că rezoluția mea pentru anul viitor este să-l prind și să-l trăiesc la maxim. Ceea ce vă doresc și vouă. Bine, unora dintre voi.